Vitae
Proastele cosmopolite de vârsta a treia şi snobii tuturor naţiilor se umezesc la ochii când leul mănâncă o gazelă delicată. Aceeaşi plâng când leul e ucis de om. Bocesc pentru viaţa însăşi, care li se pare că se stinge odată cu suflarea fiarei. Evident, ei îşi închipuie că plâng drăgălăşenia gazelei, frumoasa forţă pierdută a leului, moartea ecosistemului planetar sau cad pradă aparenţei vreunui alt motiv nu mai puţin absurd. Însă ceea ce plânge în ei, făcând dovada lipsei de discernământ a vieţii când vine vorba de creaturile sale, este viaţa însăşi, lipsită de definiţie, scăpând oricărei structuri şi ivindu-se în cele mai nevrednice locuri. Oamenii găsesc cu cale să justifice violenţa naturii vii: sunt imagini ale botului carnivor, roşu de sânge, cu dinţi printre care atârnă maţele prăzii, încă pline de materie organică străină - masa victimei. Alături zac rămăşiţele stârvului. Nimic nu şochează în acest tablou, ceea ce este firesc, pentru că se poate fundamenta o raţiune, se poate identifica un motiv, cu toată drăgălăşenia gazelei, se pot cuantifica aparentele orori - odinioară viitoarele excremente ale prăzii sunt bune pentru organismul prădătorului, căruia îi va reveni întreaga simpatie a privitorului. În schimb martorul morţii leului e trist. De ce? Nu contează nici un răspuns din toate câte se pot da, cu excepţia acestuia: a murit viaţa în forma sa puternică, în ipostaza sa promiţătoare, iar viaţa e lovită în toate celelalte forme ale sale, iată o intuiţie care reglementează la fundament întreaga maşină de simţit a vietăţilor nefericite prin aceea că sunt capabile să simtă. Da, lei şi gazele mor în permanenţă, nu metaforic ci pur şi simplu. Şi oameni, şi ciori, şi melci şi virusuri. Iar alte creaturi se nasc perpetuu. Din câte ne dăm seama, un ghem de materie înalt organizată, un focar infecţios activ sau o cloacă de pasăre, iar calculele noastre culminează în constatarea că suntem compuşi în cea mai mare parte din carbon, în timp ce suferinţa tuturor nu se mai sfârşeşte. Cu toţii plâng, într-un fel sau altul, viaţa plânge pentru că nu poate fi dacă nu moare. Sfârşit? Început? De ce? Cine? Cum? Să uităm toate aceste lamentări penibile în timp ce contemplăm viaţa. Locul lor este numai în sânul Ştiinţelor, unde răspunsurile lor îşi validează parţialitatea în mereu noi ajustări care încearcă să domolească suferinţa, într-o încercare specifică omului, singura creatură capabilă s-o înţeleagă, adesea fără să ştie că trăieşte în ea, adică fără s-o simtă - de aceea savanţii trec, prosteşte, drept oameni reci. Oricum, cei care pot face vreun pas în golul din jur, ca să aducă de acolo ceva alinător (mai bine nu se poate spune), sunt cei care au aflat că se poate asista la acestea în mod conştient şi că ele pot fi înţelese numai izolând din noianul de pretexte şi simulări acest lucru fundamental: viaţa e durere.