Viitor (tehnologie, progres)
În aceste vremuri disperate mulţi fraţi se uită spre viitorul din care ar trebui să se ivească un tăvălug gigantic care să pregătească terenul lumii noi, făcând una cu pământul tot ce pare că nu merge bine acum, ca şi când ar fi mers bine vreodată. De la ambiguul care se ascunde în această promisiune a timpului trebuie să ne aşteptăm la lucruri mari şi bune, atât de multe şi bine închegate încât să imite un compresor providenţial, un instrument care să niveleze nereuşitele noastre proeminente: iată încă un fel de a gândi al prostului de bună credinţă. Miracolele ştiinţei vor prinde formă, nici o îndoială, igiena se va ameliora simţitor, într-adevăr - cariile dentare vor scădea ca frecvenţă în statisticile de morbiditate, laolaltă cu celelalte dureri ale trupului. Genetica va găsi o cale omenoasă de a ne spori calităţile şi rezistenţele. Calculatoarele se vor trezi, odată şi odată, la viaţă şi după ce vor elibera pe om de toată munca câtă este, vor da generaţiilor de frustraţi ce vor să vină prilejul de a se deda la orice pervertire sub siguranţa cifrurilor de 512 biţi. Totodată, ele nu vor tâmpi nicicând, întru răsucirea acelui Butler în mormânt, odată cu spulberarea predicţiei (sau dorinţei) sale, ba chiar vor face muzică, aşa cum bine au început, şi vor picta de capul lor niscaiva tablouri care vor isca ropote de aplauze. În această atmosferă, dacă omul va dispare, o va face de la sine, tehnica de calcul n-o să aibă nici o legătură, înafară de a se opri singură din funcţionare sub pretextul absurd al economiei de energie pe o planetă pustie. Însă bucurie! Omul nu va dispărea, dar specia va număra mult mai puţine exemplare, care vor fi cu atât mai bogate şi mai fericite, omenirea va conţine doar aristocraţi, care, aşa cum le stă bine acestor lighioane, nu vor şti să facă nimic, ei vor bucura doar calculatoarele cu toate dorinţele lor, care vor fi astfel aduse neîntârziat în realitate. În câteva cuvinte, se va face în aşa fel încât vom pogorî asupra noastră raiul tehnologic, care va fi minunat prin aceea că n-are poartă, este o intrare în întregime, iar în el vom găsi cu toţii ceea ce nu ştim să căutăm - fericirea.

Iar acum, în momentul asasinării speranţelor, vom spune: nici nu vă gândiţi. Atâta vreme cât suntem de atâta vreme cum suntem şi vom mai fi încă, să nici nu vă gândiţi. În afară de micii paşi cu care ne-a obişnuit, tehnologia va aduce doar erori cum încă omul n-a văzut. Erori în faţa cărora vor fi dezamăgiţi până la lacrimi toţi iubitorii de apocalipse tehnologice. Tehnologia, în substratul său, tinde spre limita fizică şi încă se târăşte. Calculatorul escatologic este praf în vânt, halucinaţia minţilor îndobitocite de prea multe filme terminale. Progresul în tehnica apocalipsei se întinde de la Enola Gay la consola din mâna aceluiaşi vierme, ascuns acuma mai adânc. Pentru aşa puţin lucru aproape că n-ai nevoie de calculatoare. De parcă, dac-ar fi să fie, nu tot degetul vreunui prostovan va finaliza operaţiunea. Descartes, Pascal, Leibniz, Babbage, Turing, Cray, Wirth sau Stroustrup, plus toţi dinainte, dintre şi de după, sfinţii părinţi ai tehnologiei informaţiei, disperând în căutarea inteligenţei artificiale, a Maşinii care să înţeleagă, să ne înţeleagă, măcar ea, astfel încât să ne părem normali. În orice caz, o prea nobilă şi constructivă frământare, în contrast cu înjositoarele utilizări ale nevrednicelor rezultate. Maşina era predestinată să numere bani - e de înţeles. Dar minţile ilustre prinse-n sclavia ei plâng până la ceruri când maşina scoate acele sunete oribile care momesc la dans stârpiturile noii generaţii. Maşina însăşi zace lipsită de memorie şi-l aşteptă încă pe cel care-o lăsase neterminată. Ea poate face lucruri minunate, poate cânta, de pildă, dar e forţată la a fi doar noul container al tuturor prostiilor omului, gazda noilor inepţii şi inutilităţi, pe care le scuipă necontenit şi fără voia ei prin cabluri nesfârşite, de la nerod la prost, tur şi retur. Dar să lăsăm Maşina în moartea ei.

Mă uit, cu voi, în viitor - mi-aţi spus că trebuie să vină dintr-acolo (mă întreb cum "dinspre") un oarecare tăvălug, că aşa nu se mai poate. Fiindcă ne deosebim, adică eu văd, ceea ce mi se arată n-are nimic a face cu nici un tăvălug. Dar mai întâi va trebui să facem un breviar neconvenţional al concepţiilor despre timp. Se împarte în trecut, prezent şi viitor, dar este o singură curgere. Trei bucăţi, nenumărate ocazii de a face filosofie: care-i mai importantă? Care ţine mai mult? Când se termină una şi începe alta? Este timpul nostalgic, sentimental astfel încât să se întoarcă în cerc muşcându-şi coada dispusă în infinit? etc. Nu trece mult şi vin câţiva care aruncă piatra în lac şi zic “trăieşte clipa”. O lume întreagă optează pentru hic et nunc - nimic mai natural, nimic mai odios, pentru că atunci s-a legiferat dezrădăcinarea omului din sine (nu din cine ştie ce absurditate de felul istoriei sau spaţiului vital). Şi omului comun i s-a dat dreptul de a trăi clipa aşa cum îl ajută pe el capul - adică selectiv, la modul cel mai rece, deprinde nişte gusturi pentru câteva mizerii, după care trăieşte clipa, în compania lor, o existenţă întreagă, nu ştie de trecut şi prin urmare nu se întreabă nimic important, iar în viitor scrutează cu speranţă tăvălugul - el a fost scos din binefăcătoarele lanţuri care-i ţineau mintea împreunată, poate trăi nobiliar orice moment, aici şi acum, de vreme ce până şi filosofii zic că e voie, vorbind şi aceştia, ca proştii de rând, prea tare. Evoluând, ajungem în prezent, leagănul, zăcerea şi mormântul clipei, şi uitându-ne în jur evaluăm dimensiunile dezastrului - peisajul se compune din stârpituri trăindu-şi clipa, dansând, vopsindu-se şi perforându-se, gravitând în jurul meşteşugurilor noi, inventând toate netrebniciile lumii, urlând, fricţionând, duhnind, scriind, uitând - degenerând frenetic. Creaturi care nu apucă să-şi facă o părere, care trec ca şi cum n-ar fi fost, măcar pentru ele însele.

Să facem aşadar profeţia cu care suntem la rându-ne datori, şi să-i spunem prognoză, ca să-i subliniem stringenţa, să spunem tuturor despre ceea ce promite timpul să aducă, despre ceea ce se vede citind în viitor. Ei bine, se vede imensa gură neagră a unei pungi de gunoi, din cele triviale, de menaj, căscată larg cât marginile timpului. Dacă admitem, prosteşte, că viitorul vine spre noi, atunci iată că omul are presimţirea (mai bine zis vocaţia) propriului destin, pe fundul acestei negre glugi trase retrograd peste istorie şi ruşinea ei, viziune totuşi lăudabilă ca ultimă înfiorare în faţa terifiantei recunoaşteri. Oricât ar părea de corecte celor ce vor cu orice preţ să moară, lucrurile nu stau aşa, dar asta o ştie doar proorocul, care mărturiseşte întunericul suspect dimprejur încă de la începutul timpurilor, care vede gunoiul adunându-se şi întunericul înălţându-se, care ştie că marginile nu se deschid ca să cuprindă, ci se închid ca să filtreze, iar dacă vreţi apocalipsă, atunci aici este înţelepciunea: cine este aruncat şi cine duce gunoiul? Căci este un număr de om.