Trecut
“Sculaţi-l de pe scaun, doamnă, că nu vine de la coasă! Stă jos şi noi, oameni bătrâni, stăm în picioare!”, aşa vorbi individul grăsan şi vârstnic, cu mâna suferind un ghiul imens cu pecetea iniţialelor numelui său, iar producţia sonoră a gurii sale se năpusti asupră-ne din dreptul unui cap porcin încadrat în opulenţa hainei unui cadavru de miel; o figură stupefiată înecată în sudorile primăverii din autobuz. Aveam vreo opt ani, iar discuţia violentă în care s-a implicat însoţitoarea mea, cu o ferocitate maternă, nu m-a mişcat cu nimic, mi-a rămas neînţeleasă. Cert este că am stat jos tot restul drumului, privind candid (presupun) ochii încărcaţi de ură ai acelui ins, căruia între timp i se făcuse loc pe scaunul dinaintea mea, faţa lui tumefiată, şiroindă, atârnând sub forma mai multor bărbii. Stătea în faţa minunăţiei imberbe şi frumos pieptănate care eram, privindu-mă ca pe un gunoi nepoliticos, în timp ce dezvolta, împreună cu alţi băgători de seamă indignaţi cu sfinţenie civică, teza nesimţirii tineretului de astăzi (de atunci, mă rog). Ulterior m-am gândit la aceasta, atât cât puteam, şi-am dat fenomenului o explicaţie acceptabilă: acest om era obosit şi simţea nevoia să stea jos, dar nu avea unde, din cauza oamenilor care ocupaseră deja scaunele. S-a luat de mine pentru că ocupam scaunul cel mai apropiat de el, nu pentru că eram cel mai lipsit de apărare, însă eu eram deja acolo, aşa că jocul acesta era al meu, şi astfel totul devenea evident - era supărat pe bună dreptate pentru că-l bătusem la un joc oarecare. Ceea ce scăpase acestei justificări, sub forma unei senzaţii oribile şi tulburi, era acea nuanţă necunoscută a supărării sale pe care, după un deceniu, aveam s-o recunosc sub eticheta urii.

Iată ce gândesc acum, eufemistic, cu botniţă pe muşcătura vieţii, desfăşurând greşelile acelui om bătrân şi prost, acum probabil iremediabil împlântat în pământul din care s-a născut: credinţa lui în dreptul propriu şi incontestabil la respect şi bunurile celui tânăr - eroare de maximă grosolănie, specifică acelora pentru care anii trec degeaba, în sensul trivial, căci senectutea per se conferă un singur drept inalienabil: acela de a stârni milă fără presupunerea ruşinii; ura îndreptată spre cel prea tânăr îl face un duşman al speciei; violenţa asupra celui lipsit de apărare îi demască laşitatea; nevoia de a-şi împărtăşi dreptul, fie el presupus, cu ceilalţi, e semnul slăbiciunii sale; necunoaşterea tuturor acestor lucruri este emblema de pe porţile demenţei lui. Iar eu sunt învăţat să respect toate acestea! Până la stupizenia respectului pentru mărcile decadenţei trupului, căci omul vede în bătrâneţe trup, persoană, metaforă, nicidecum ceea ce bun fiind ar putea fi găsit în ea - blândeţea, desprinderea, bunul simţ, frumuseţea ocaziei de a fi milos şi de a învăţa ceva: respectul pentru părul alb şi pentru ani (?!), stima pentru spatele încovoiat şi edentaţie, profunda consideraţie pentru riduri, pelticie şi lentoare, la care, în acelaşi registru dezgustător, se pot adăuga firesc şi idolatrizarea insuficienţei cardiace, apoteoza neputinţei minţii şi fizicului, închinăciunea la arterioscleroză şi bolile unghiilor.

Vorbim de semne care fac ceva nespus de drag omului - unifică pe toţi, indivizi şi destine, în sânul fabuloasei metamorfoze a materiei vii prin timp, permit estomparea tuturor diferenţelor posibile odinioară, înfăţişează sub acelaşi car de ani delirul ştiinţific şi delirium tremens, boemul şi neprihănitul, mama eroină şi târfa de cea mai joasă speţă: oricare dintre aceştia merită din plin respectul nostru cu condiţia să fie marcat fizic în acest fel! Accentul pus pe perisabilitatea materiei semnifică, din nou, dimensiunea de anvergură socială a ruşinii de a nu fi făcut nimic compensatoriu, într-o viaţă de om. În acest punct, oricărui individ căruia nu-i lipseşte judecata şi care se ştie viu i se relevă imperios concluzia ce are în spate forţa inevitabilului: nimeni nu datorează nimănui nimic (cu atât mai puţin respect) atâta timp cât e vorba doar de inexorabilul dat al vârstei. Nu e nici meritul, nici vina nimănui că omul îmbătrâneşte, aşa cum nimeni nu răspunde de învârtirea planetei pe care o umbrim. Apoi: bătrânul căruia nu i-a ajuns o viaţă să înveţe a se folosi de singurul drept în plus pe care i-l aduce vârsta, aşa cum este enunţat mai sus, îşi merită soarta şi trebuie să se aştepte la orice din partea ei.

Există însă bătrâni frumoşi, care ar putea fi bolnavi până în cele mai ascunse unghere ale trupului lor decrepit sau ar putea avea părul albastru; bătrâni care privesc retrospectiv râzând şi mimând dubiul, care se uită înainte ca şi cum s-ar uita în gol, care renunţă senin la dreptul vârstei lor şi încă înfăptuiesc lucruri, după puteri. Pentru ei semnele decadenţei fizice sunt cel mult ocazia de a râde reflexiv - ia priveşte cum abia mă mişc. Ei, dacă stârnesc milă, o fac în scop pedagogic şi fac din milă un prilej de bucurie; sunt rari.

Iar la sfârşit, cu mintea cât mai liberă şi aprinsă, se vor corecta şi ultimele gânduri greşite referitoare la acest subiect: respectul datorat, în adevăr, părinţilor, de orice grad ar fi ei, are o legătură pur fortuită cu vârsta lor şi nu trebuie sub nici o formă suprapus peste eroarea care este obligaţia de a respecta, la urma urmelor, timpul în sine. Dacă i-am respecta pe cei şi cele care ne fac bărbaţi pe baza singurului criteriu al vârstei, am face dovada unei profunde nerecunoştinţe şi a unui retard mintal pe măsură.

Un tânăr vigilent şi simţitor, plin de promisiuni din cele sincere, face, la un moment dat al vieţii sale, o observaţie de bun simţ în legătură cu comportamentul şi vorbele unui cetăţean de vază şi de vârsta a treia. Răspunsul? În sinteză, “cum îşi permite acest mucos” etc. Observăm că înaintarea în vârstă face ca din minte să crească noi şi nebănuite aptitudini, cum ar fi această putinţă a capacităţilor de argumentaţie de a săvârşi transmigraţia în bâiguiala unor injurii inepte şi lipsite, pe deasupra, de puterea oricărui efect, iar singura justificare (şi o justificare trebuie să existe pentru aşa ceva) constă în invocarea unei jene penibile a personajului de a se coborî pe sine până la a polemiza cu nesimţitul junior. Să privim însă în ochiul mat al bătrânului semizeu, pe care, spre surprinderea noastră, nu va trebui să-l căutăm prea sus. Vom vedea în el nu seninul plictisit al indiferenţei sau umbra vreunui dispreţ divin, ci, licărind isteric, teroarea certitudinii de a nu mai face faţă, terifianta revelaţie a ocaziei pierdute, ambele posibile doar în contextul tragerii de timp - singura activitate în care mai poate excela acest caracter. Tânărul, bine instruit, ştie aceste lucruri şi astfel se vede în faţa unui duşman declarat. El are de ales între a răspunde în acelaşi ton, ceea ce pentru vigoarea lui poate însemna calomnierea asiduă a oponentului, gest care ar fi caracterizat de naturaleţe, ilegalitate (cu certitudine) şi imoralitate (discutabil), soluţie la care renunţă - grosolănia nu se numără printre virtuţile sale - sau poate să fie şi mai crud, mai pervers în ştiinţa lui, explicându-se elegant în continuare: trezeşte-te dimineaţa la o oră oarecare, dar inumană, bea o cafea şi fumează câteva ţigări, din prostie pură şi sinceră, apoi du-te să te integrezi din nou în grupul care ţi-e dat momentan, în care nu înţelegi pe nimeni şi din faptul că toţi ceilalţi par să se înţeleagă între ei trage concluzia că nimeni nu te înţelege pe tine. În tot acest timp trebuie să fii senin şi combativ, plin de vioiciune, altfel n-ai făcut nimic. Să admitem însă că activitatea socială poate fi omisă. Oricum, cât e încă dimineaţă, urmează să citeşti o lucrare care se încadrează întrucâtva în beletristică, dar care să nu cumva să apară în vreo listă a marilor capodopere literare, care se presupun depăşite, pentru că atunci iar n-ai făcut nimic. Cu această ocazie mai trage un fum-două: sunt bune la psihic. Ceea ce trebuie să obţii în acest punct este abilitatea de a lăsa cartea fără să te mai gândeşti deloc la ea o vreme, ceea ce se poate face numai reuşind să meditezi în acelaşi timp cu lectura; este, într-adevăr, obositor. Imediat după aceea devine imperios necesar să-ţi pui toate întrebările grele despre toate câte sunt şi trebuie să le dai răspunsuri ferme care să stea în picioare minimum o zi - iată că deja o parte a minţii tale este ocupată cu această lucrare şi deci nu mai poţi să te bazezi pe ea în alte treburi, cât e ziua de lungă. Cu ce minte mai ai rămasă te vei apuca să cercetezi gândirea omenească aşa cum se manifestă ea când iubeşte înţelepciunea - nu e greu, există cărţi multe în această arie pe care interesul tău nu trebuie s-o ocolească, altfel n-ai făcut nimic. Obligatoriu, cu mult înainte de lăsarea serii, trebuie să laşi toate aceste prostii la o parte, atât cât se poate, şi să te adânceşti cu toată seriozitatea în studiul Ştiinţelor, activitate care trebuie să se consolideze în rezultate indubitabile - altfel n-ai făcut nimic. Pe urmă ia în mână, bagă în gură sau aşează-te la instrumentul cunoscut şi cântă ceva, ceva clasic, contemporan sau, mai bine, original. Minunează-te. Seara se lasă şi îţi vei da seama că ai nevoie de aer, aerul e bun. Dacă n-ai nimic mai bun de făcut, ieşi la aer. Altfel apucă-te şi scrie ceva în Pascal, în cutezătoarea şi lăudabila încercare de-a stăpâni Maşina. Odată începută, această lucrare nu mai are sfârşit decât odată cu punerea fiarei la pământ şi înlănţuirea ei la jugul dilemelor tale, alături de tine. Ar putea dura luni sau ani, dar orele târzii ale nopţii o segmentează în fragmente suportabile. În noapte, trebuie să te obligi să afli despre cele întâmplate în lume în lipsa ta, ceea ce duce noaptea cu mult dincolo de miez. Apoi, când în iadul nocturn toate cele ştiute se transformă în fum şi nu mai găseşti nici un punct de sprijin în ele, sufletul devine apt şi dornic a se adânci în poezia tragică a lumii. Îl laşi. Numai după aceea te culci, neapărat cu sufletul greu, gândindu-te la ziua şi noaptea deja trecută, altfel înseamnă că eşti nesimţitor sau oligofren. Iar dacă în tot acest răstimp îţi piere cheful de a trăi sau dacă simţi nevoia de a căuta un umăr pe care să plângi în loc de o femeie pe care s-o iei cu tine în Purgatoriu ca bilet surprinzător de ieftin pentru Paradis sau dacă dimineaţa care vine nu te găseşte plin şi fericit, într-adevăr gata s-o iei de la început, înseamnă că eşti bolnav, bătrân, sau amândouă. Poţi tu, bătrâne, să faci toate acestea? Înţelegi ceva din ele? Poţi tu trăi aşa? Nu?! - Q.E.D.