Nu mai văzusem în viaţa mea atâtea cărţi laolaltă, înşirate pe rafturi sau aruncate una peste alta prin toată încăperea aceea imensă şi boltită. Cărţi peste tot, iar dintre ele mă privea neutru Titanul Gândirii. “Eşti gata să asculţi”? mă întrebă el. “Da, vreau să vorbim”. Ridicându-se puternic enervat: “Tu n-ai ce vorbi. Tu trebuie să taci. Eu am să-ţi spun nişte lucruri, iar tu va trebui, la sfârşit, să aprobi necondiţionat tot ce-ai auzit. Am să-ţi vorbesc mai întâi despre om în general, apoi despre ştiinţe şi, în cele din urmă, despre arte, pentru a mă întoarce la problema omului, într-o volută pe care o voi efectua doar pentru a te a ajuta să înţelegi. Încep prin a-ţi pretinde atenţie maximă şi”… “Dar eu vreau să discutăm, am păreri”… “GURA! Vorbeşti, vorbeşti din nou! Ascultă-mă bine. Ştii cine sunt, ştii la cine ai venit. Uită-te în jur… Am citit tot, ştiu tot pentru că nimic nu e străin gândirii mele. Nu ai nimic să-mi spui, te asigur. Tot ce-ai putea să faci vorbind se rezumă la mă împiedica să te luminez, iar ceea ce spun este aşa cum spun, pentru că o spun eu, căruia tu nu-i ajungi nici până la glezne, iar acesta este un lucru pe care eu pot să-l ştiu, însă de care firava ta raţiune, înecată în orgoliul tău stupid, se îndoieşte încă, cu siguranţă. Îmi vei spune, arogant, că tu ştii că un înţelept învaţă inclusiv de la proşti, însă eu i-am studiat pe toţi, şi prostia este în esenţă una, doar proştii se lasă înşelaţi de multiplicitatea pe care o sugerează potpuriul manifestărilor sale, iar tu eşti unul dintre ei, unul care s-a folosit de privilegiul de a-mi trece pragul - e vorba într-adevăr de un privilegiu, însă e vorba şi de asumarea totalei umilinţe, din partea ta, evident. Ai putea să mă provoci întrebându-mă, cu hilară maliţie, de ce continui să mă cobor spre a revărsa lumina cunoaşterii asupra celor de teapa ta - pentru că acesta este preţul pe care ceea ce ştiu eu îl are de plătit lumii prin mine, este unul dintre lucrurile care se ascund la sfârşitul cunoaşterii şi care nu are vreo legătură cu plăcerea sau repulsia. Ceea ce nu puteţi nici unul înţelege este că trebuie să vă ţineţi gura, în mâini dacă altfel nu se poate, şi că este absolut necesar să lăsaţi la poartă toate tâmpeniile pe care le-aţi acumulat discutând între voi, mai bine zis încurajându-vă unii pe alţii spre a persista în prostia caldă şi calmă care este, din nefericire, atât de tentantă pentru oameni. Ar trebui să-mi accepţi vorbele ca pe sentinţe, şi uşurat de faptul că nu mai trebuie să faci nimic, să-mi mulţumeşti pentru ele”. Se aşeză obosit şi întristat pe o stivă de lucrări celebre. “Am fost ca tine. Într-un fel nici n-am nimic să-ţi reproşez. Tu, şi ca tine atâţia, ai bătut în porţi care semănau cu aceasta, ai intrat şi-ai fost intimidat de către vreun simulant al gnozei. După câteva astfel de trăiri, după ce revelaţia promisă ca sentinţă n-a fost dată de către nici unul dintre ei, după ce ai văzut ce praf în vânt sunt cunoaşterea şi ameninţările lor, cu care încercau să-şi aroge forţa mea, e de înţeles că ţi-ai făcut păreri, c-ai început căutări şi discuţii, că n-ai încredere în mine. Oricât m-ar întrista, pierderea îţi aparţine. Îţi spun din nou: taci, mie nu ai ce-mi spune. Iar acum… ieşi afară”.

Închizând stupefiat poarta în urmă, n-am ştiut dacă am pierdut definitiv sau dacă mi se administrase o primă lecţie. În orice caz, ceea ce prostia mea fu capabilă să nască fu (atât de caracteristic) o dorinţă: vreau să fiu şi eu un titan al gândirii.