Ştii bine că n-am fost capabil de o depresie adevărată, în sens clinic, în toată existenţa mea, în schimb am fost foarte trist şi sunt în măsură să formulez o teză măcar în parte excepţională. Încep prin a-ţi aminti că judecata omului trebuie privită ca un instrument, ca o greblă, spre exemplu, chiar dacă observând-o te laşi fascinat de complexitatea acestei scule - aşa, râzi ca un bou. Prin urmare, luată separat de manipulatorul său, raţiunea e lipsită de orice valoare, iar valoarea sa potenţială se certifică, se actualizează abia când, asemeni oricărui alt instrument, raţiunea este pusă la lucru asupra materialului pe care acţionează specific şi care este problema, de orice fel ar fi ea. Deduci imediat că uzul raţiunii este imposibil, fiind lipsit de sens, în absenţa unei probleme oarecare. Produsul acestei munci este soluţia la problema dată.

Iată unde se află minunăţia: milioane de minţi capabile de raţionare prelucrează trilioane de probleme şi dau infinite răspunsuri la ele (fii atent, răspunsuri, nu soluţii, altfel spus mai degrabă reacţionează la problemele puse decât le rezolvă), însă problemele puse, pe lângă că sunt triviale, sunt descrise tendenţios, insinuează soluţia, printr-un procedeu semiraţional care caută să înşele algoritmul rezolvării, caută să-l ghideze spre a produce o soluţie favorabilă la o problemă pusă în mod favorabil omului care gândeşte, de către el însuşi. Înţelegi? Iar frivolitatea naturii acestor probleme nu e lucru puţin, are şi ea o semnificaţie care ţine tocmai de fenomenul descris: ea uşurează această adaptare frauduloasă a soluţiei (răspunsului, pardon) la nevoia individului de a răspunde problemei într-un fel care să-l facă să se simtă mai bine în legătură cu el însuşi. Faptul că am vorbit aici de “semiraţiune” şi de “simţ” este doar un accesoriu care ajută la evidenţierea lanţurilor care strâng, acum ca dintotdeauna, gândirea omului.

O să-ţi dau ca exemplu cazul meu, ceea ce m-a mişcat pe mine astăzi, atunci când ai venit pe la mine, de fapt. De când se ştie gândind, omul se întreabă într-o perpetuă neştire: “Ce este de făcut? Cum să facem să ne fie mai bine? Cum să fim buni? Cum putem eradica toată suferinţa din lume? Cum să scăpăm de moarte? Cum să trăim mai împăcaţi”? Observă te rog trivialitatea care decurge din caracterul parţial, limitat al acestor interogaţii, precum şi răspunsurile notorii care le-au fost date, şi care, departe de ceea ce ar fi fost soluţiile, edifică în fapt acest ambiguu care este lumea omenească, un haos care n-are nici o scuză - scuzabil e doar faptul că nu putem cuprinde haosul universal, lumea oamenilor ar fi trebuit clădită pe soluţii, ar fi trebuit să fie un produs al raţiunii. În fine. Răspunsurile despre care vorbesc, ameliorate raţional, sunt lipsite de orice efect sau folosinţă pe termen lung şi în schema generală a lucrurilor. Ele au ca şi trăsătură comună acea tendinţă de a împăca toate entităţile care nu pot fi sub nici o formă adunate laolaltă şi sunt de fapt, toate aceste reacţii de răspuns, mai degrabă încercări, ba de-a dreptul implorări grupate în echivocul comun din care strigă cu reţinere “să facem să fie bine”, respectiv “trebuie să fie bine”. Uite că am exemplificat modul prost de a descoperi probleme, de a le supune raţiunii şi de a le da răspunsuri care n-au cum să constituie soluţii.

Recapitulare: problemele sunt descoperite şi puse tendenţios, insinuant, trivial; raţiunea este folosită la jumătate din capacitate, atât cât este necesar pentru a construi compromisuri; procesul raţional este corupt din start de către maniera laşă în care se pun problemele şi redus la aproape nimic de către intervenţia simţirii; reacţiile care urmează prelucrării problemei sunt răspunsuri vagi, lipsite de universalitate şi instabile în timp, departe de a constitui soluţii şi poate că problemele însele (prost alese şi puse) predispun la imposibilitatea găsirii soluţiilor. Am ajuns la punctul în care îţi voi arăta cum trebuie identificată o problemă (ceea ce constituie deja o problemă) şi în ce fel trebuie ea pusă, lucruri care devin vizibile în acest enunţ poate cutremurător, însă frumos de cinstit şi strălucitor ce este, rece şi perfect, pe măsura forţei de care dispune raţiunea: “Să se demonstreze că, indiferent de starea de fapt pe orice coordonate, făcând abstracţie de ea, nu este nimic de făcut şi nimic de sperat, în absolut nici un sens”.

Această magnifică formulare şuntează şirul lamentărilor absurde de tipul celor arătate anterior şi purifică materialul care urmează să provoace raţiunea, lipsindu-l de orice inconsistenţă a subiectului menită să înduplece gândirea, s-o abată de la a-şi exercita funcţia întru cristalizarea soluţiei. Într-un fel sau altul, adică cu mare greutate, m-am zbătut de dimineaţa cu treaba asta, revenind mereu la claritatea punerii problemei şi la natura ei monstruoasă, şi m-am chinuit în tot acest timp, fiindcă e greu să gândeşti şi nimic mai mult sau mai puţin. Seara demonstraţia era făcută şi nu ştiu dacă m-am bucurat de ea măcar pentru un timp foarte scurt, căci poţi să-ţi dai seama şi tu ce mare întristare aduce cu el un adevăr atât de tragic sosind pe o cale de necontestat. Da, zic “întristare” şi zic “tragic”, pentru că, om şi slab fiind, am simţit după aceea, şi încă mai adânc şi mai larg decât am simţit ceva vreodată. Cred că am cunoscut pentru prima oară, autentic, acea milă profetică pentru toate lucrurile, începând cu mine, care eram cel mai aproape. Oricum, asta nu schimbă nimic, demonstraţia e făcută şi cum nu se poate mai clară.