Teoria colţurilor
“A fi încolţit” înseamnă ceva rău, înseamnă că cineva sau ceva tinde să se suie pe tine, cu forţa, iar tu nu mai ai încotro s-o iei, fiind prins într-un colţ. Valoarea educativă a colţului rezidă în puterea sa de a constrânge. Există însă senzaţia că această situaţie ar putea fi sigura care poate conţine cu adevărat libertatea. A căuta mereu locuri largi, propice evaziunii, înseamnă a vrea să poţi fugi la nesfârşit, ceea ce aparţine irealului şi se datorează inconştienţei. Ceea ce se poate modifica este momentul, se poate lungi, chiar până înaintea morţii, intervalul până la încordarea din colţ. A umbla liber, fără a te feri de colţuri şi fără a le căuta, a admite cu toată cuviinţa triada fatală a acelei ipostaze - trăiesc, mor sau cedez - iată unde poate fi găsită libertatea (mă rog, este şi acesta o teorie). Libertatea, nu neapărat nobleţea. A lucra astfel e dovadă de minte. Un avantaj al colţurilor este acela că sunt îndeobşte izolate şi de puţini populate, tocmai ca urmare a faptului că sunt permanent evitate, iar încolţitorii, mai bine zis cei care au această vocaţie, sunt cel mai adesea lipsiţi de raţiunea necesară pentru a le găsi şi a forţa pe cineva în ele. În legătură cu aceasta se observă că, paradoxal, colţurile aparţin zonelor de viaţă celor mai bine protejate. Odată trecut prin experienţa colţului poţi trăi în el într-o mare siguranţă. Tot ce se naşte cu adevărat pe pământ se naşte într-un colţ, într-un spaţiu închis şi câştigat, în care cineva, înainte, va fi murit sau cedat, pentru că acolo un atare fenomen poate fi sănătos, neîntrerupt, posterior luptei. O posibilitate evolutivă a colţului este spargerea sa, datorită neglijenţei ocupantului (care-l face public) sau încolţitorilor (care nu vor să-l folosească tocmai pe acela), care lasă în loc un spaţiu larg, prin care, ulterior, vor putea hălădui cei care fug din colţuri, cei care nu au puterea de a înfrunta nici măcar o presiune sub care cedarea este onorabilă, cei care nu vor să ştie. Dacă cineva, citind acestea, se gândeşte la cărămizi şi pumni, în afara contextului metaforei aducătoare de înţelegere, atunci acela trebuie să afle că este prost.