Iată ce finaluri pregătisem, o achitare scurtă şi fără justificări de orice altă obligaţie literară, acum şi în vecii vecilor. Aşadar:
"Am ajuns să strâng un întreg dosar de falsuri, plagieri grosolane şi producţii pseudo-literare, vorbele-i goale îmi sună tot mai stins în cap, iar circul acesta trebuie să înceteze cu totul. A plecat sau vrea să plece să facă cine ştie ce alt lucru vrednic de silă? A murit? S-a spiralat? Puţin îmi pasă. Eu m-am ales cu mai puţin decât nimic, cu nervii întinşi şi lipsit până şi de studiul meu de caz - nu te poţi prezenta în faţa nici unei comisii cu asemenea banalităţi frauduloase. Nu e şi n-a fost nici măcar nebun. Iar a fi scriitor e incompatibil cu a fi profesionist în meseria pe care ţi-o alegi. La primăvară, fie ce-o fi, mă însor şi apoi vom vedea ce mai este de făcut, gândesc în timp ce-l îndes, cu tot cu dosar, în sertarul în care o să-l uit şi a cărui etichetă îl denunţă drept ceea ce este: un sociopat ca oricare altul."
"Te-ai dus, ca în poezie, n-ai lăsat nimic în urmă, m-ai lăsat pe mine însumi neterminat, tot aşa cum n-ai sfârşit nimic, precum cel pe care-l văd cu mintea în crepusculul despre care vorbeai, inutil şi nehotărât, ca şi cum n-ai fi plecat dacă ţi-ai fi găsit vreo folosinţă. M-ai lăsat în mizeria aceasta, din care nu mă poate scoate nici o carte din cele pe care aş putea să le scriu, şi pot acum. Mi-ai lăsat parte din demenţa şi ura ta, tarele existenţei noastre, pe care poate că numai tu le-ai suferit atât de adânc, mi-ai lăsat toate cele pe care n-aş fi vrut să le am şi de care nu mai am cum să scap, pentru că nu mai eşti aici să le iei în tine. Nu ştiu dacă eşti mort sau ţi-ai găsit nesperata linişte, şi chiar dacă aş şti nu mi-ar mai folosi la nimic. Acum văd, blestemul ochii tăi."
Asta am vrut şi asta am putut, acum.
Întins pe pielea iacului arunc unealta de scris în pustietatea verde şi însorită dimprejur; privirea ridicată din cartea care se-nchide întâlneşte cerul, imens şi albastru ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, niciodată: moartea memoriei.
