Monstruoasa constatare a inechităţii oamenilor, după toate cele petrecute şi promise - dac-aş putea, cu mâna mea aş înnoda celule în creiere şi-aş compune din nou sufletul, dac-aş şti destul… Mărturisiţi, care puteţi, îngrozitoarea linişte a omului privind înspre maşini, maşinile ce-i ies în cale în timp ce caută un seamăn, fiecare funcţionând după programul său, fiecare izbăvindu-se mecanic de povara datului care-i compune existenţa mizerabilă. Ăsta vrea asta, ăla vrea aia, ceea ce înseamnă întotdeauna că altul nu trebuie s-o aibă pe cealaltă - ce circ, ce circ dezgustător de simplu! Maşinării dându-se cu ardoare cap în cap. Doar un idiot poate crede că complexitatea, e adevărat, excepţională, a acestor angrenaje justifică absurditatea existenţei lor. Mă gândesc, din perspectiva minunatului nerod care sunt, la ce bun proiectul şi construcţia, la ce bun decorul când tot ce este este cum este o turmă de imbecili ucigându-se reciproc, în timp ce turma înseşi se screme încetişor, ca şi cum ar da să moară, spre a da naştere clasei de soluţii de jucărie bune a se lăsa înscrise în şirul interminabil al ipotezelor inginereşte salvatoare. Redus la proporţiile individului, acest fel de a fi dezgustă şi întristează peste măsură, din perspectiva sângelui toate lucrurile se clarifică, iar mirarea nu-şi mai găseşte rostul, însă rămăşiţele minţii contemplă, din sânul blestemului lor fără margini, nesfârşita tragedie a firii.

+++

“Drumul excesului duce spre palatul cunoaşterii” - iar cunoaşterea, căci despre ea e vorba, înseamnă a afla că la sfârşitul drumului nu există decât un semn mare cât universul, care zice: “De aici încolo nu mai e nimic care să nu fi fost până aici. Acum luaţi-o (dracului) înapoi”. Da, cunoaşterea e un drum închis. Disperarea nu trebuie să se facă simţită în acest punct, pentru că am citit în altă parte că “ceva se mişcă”.

+++

Un nerod îndrăgostit - adică frizând dragostea cu de la sine putere, carevasăzică visând despre un sân, o buză sau o sprânceană, toate stârnindu-i simţămintele ca şi cum ar exista. Sărman nenorocit care crede că poate iubi, analfabet crezând că a şti carte înseamnă a putea iubi în plus, un vierme răsucindu-se pe plita încinsă. Vai, vai…

+++

Existenţialismul, drum exotic şi tentant, este pe cale de a fi depăşit prin consumare - angoasa, distilată în rafinăria minţii, care nu are altceva mai bun de făcut decât să-şi ducă stăpânul înainte, cu orice preţ (inclusiv cu cel al abrutizării sale), va da obligatoriu naştere unui monstru de nesimţire, care cu forţa vremurilor alături va întoarce lumea pe dos şi mult o va împuţina.

+++

Posesiunea (o abordare sofistică)
Este evident că orice lucru care poate fi distrus nu poate fi posedat cu adevărat. Durata de viaţă a unui lucru este direct proporţională cu puterea de care dispune pentru a da credibilitate iluziei că merită să fie avut în posesie. O importanţă la fel de mare are şi utilitatea lucrului respectiv, fie că este trivială sau de natură spirituală. În aceşti termeni un regat pare mai vrednic de a fi posedat decât un cal. Reversul, sintetizat în nefericita circumstanţă în care calul se ridică peste regate, vine să arate că imperiozitatea posesiunii este dictată de necesitate şi că există situaţii în care cele de mai sus nu se aplică (aici, făcând o paranteză pentru a echivala libertatea cu necesitatea, rămâne să constatăm că posesiunea este inerentă libertăţii, cu toate cele care decurg de aici, astfel încât echivalenţa săvârşită poate fi pusă sub semnul întrebării). Dar toate astea n-au, în adevăr, nici cea mai mică importanţă, atâta timp cât orice poate fi distrus.