Regele idioţilor

Sunt foarte supărat în acest moment. Foarte supărat. În orice parte m-aş întoarce, la orice curs aş asista sau în orice bodegă sau alt loc de adunare publică m-aş vârî dau numai peste oameni pe care i-aş fi identificat drept duşmani într-o lume ceva mai cinstită. E acum momentul unei scurte disertaţii despre paranoia ca graniţă tangibilă trasată de modernitate spre a marca teritoriul sănătăţii mintale, pentru evaluarea căreia avem nevoie acum de alte criterii decât odinioară. Poate fi combătută cu adevărat următoarea sentinţă: orice individ, cunoscut sau necunoscut, îţi vrea răul sau, cel puţin (şi cu siguranţă), nu-ţi vrea binele? Nu, pentru că, asemeni animalelor, oamenii sunt creaturi dependente de resurse limitate, a căror spoliere, coroborată cu creşterea numărului de specimene dintr-o societate de astfel de creaturi, duce la înăsprirea relaţiilor dintre indivizi în ceea ce se cheamă, la om, competiţie. Nu, pentru că agregarea socială acutizează conştientizarea acestei probleme şi nu, pentru că într-o lume în care nimeni nu mai ştie să-şi caute locul fiecare vrea să se aleagă cu totul, inclusiv cu cele de care n-are nevoie, pentru a avea apoi de unde să aleagă, iar un asemenea ţel implică mersul pe cadavre. În virtutea acestui efect se face simţită în lumea civilizată o tot mai pregnantă tendinţă a individului spre înstrăinare, spre izolare ca mijloc defensiv, iar dispariţia gândurilor lipsite de conţinut practic, cele despre care s-ar putea crede că se sumează în ceea ce este inteligibil din suflet, potenţează fenomenul descris. Iar orice tentativă de a extrage un astfel de om din lumea lui trebuie interpretată ca agresiune, pe bună dreptate, dacă ne conformăm sentinţei de mai sus. Cele descrise se remarcă cu maximă intensitate la nivelul animalului urban, în această ţară nespus de tristă. Gata. Abordez din nou, privind-o din alt flanc, supărarea care mă ţine în şah.

Sunt plantat în mijlocul unei menajerii a absurdului în care nici una dintre dihăniile care se vântură prin jur nu este ceea ce pare a fi. Academicieni prostituaţi şi borfaşi erudiţi, erudiţi timizi şi inculţi, poeţi meşteşugari, pictoriţe văcăriţe, jurnalişti complexaţi de tot ceea ce nu este ei înşişi, diverşi artişti plastici prelucrători prin aşchiere, beţivi propovăduitori, savanţi năuci şi nebuni încoronaţi – asta văd, o puzderie extrem de tristă de creaturi pe care nu le poate justifica decât o gravă deviaţie a civilizaţiei de la ceea ce iluzoria evoluţie ar fi putut înţelege prin una ca asta. Spre exemplu, bătrânul nostru fost monarh, nenorocitul senil pe care-l îndrituim cu acest titlu, în marea noastră prostie, ne apare zilele acestea sub forma unui album de poze cu el însuşi – nu pot indica cu exactitate motivul pentru care această ocazie, pe care nişte sclavi o numesc “mare apariţie editorială”, îmi biciuieşte toţi nervii cei care se ocupă cu simţirea. Poate pentru că privesc pieziş cu nelinişte instinctuală această lucrare care vrea să-mi aducă aminte de vremuri şi reguli care mi-au repugnat numai citindu-le printre nenumăratele aiureli ale istoriei, pentru că sunt pus faţă în faţă cu o armată de stafii decrepite şi funeste, a căror vedenie îmi taie răsuflarea şi setea de viitor, pentru că tot ceea ce pot să fac este să scuip cu obidă şi să întorc spatele mereu înşelătoarei curgeri a timpului omenesc, în loc să spintec vremurile cu sabia inumană pe care n-o am, extirpând din eternitatea meschină a celor ce ne sunt accesibile toate cele care nu mi se vor face vreodată plăcute. Este ameninţată libertatea cuştii mele.

Aş vrea să uit că scriu, să uit că ştiu citi, să uit mila şi să-mi amintesc că lumea conţine mai mult de zece indivizi, mi-ar place să mă dezbrac de toate zdrenţele educaţiei care mă învaţă că am datorii de plătit peste secole şi, mânuind cu uşurinţă cea mai cumplită dintre arme, să devin singurul animal ce mai poate pune lucrurile la locul lor: un războinic, mai crâncen şi mai rău decât oricare altul făcând vreodată umbră pământului. Să uit că omul cultivat e obligat la o conduită rezervată în prezenţa altor vite cultivate şi să răspund oricăror elucubraţii rafinate cu un dos de palmă, născut din puritatea amintirilor de dinainte de lume, şi oricărei strângeri de mână, ca pecete a pactului prin care intelectualii de rahat care au rămas să populeze lumea se izolează în imperiul lor de compromisuri - cu o strângere de gât mântuitoare. În timp ce scriu, totuşi, parte din studenţii cantonaţi prin locurile noastre se îmbată prin hrubele oraşului, şi numai întâmplător durerea mea nu se împleteşte în această seară cu cea comună, în acele găuri fetide, iar altă mare parte face foamea prin cămine, în căutare de bani de băut, mai puţini decât cei necesari mâncatului. Cărţile sunt scumpe. Exorbitant. Mâncarea e scumpă. Băutura e scumpă. Femeile sunt scumpe. Apa e scumpă. Dar regele e din nou printre noi! – mama noastră de tâmpiţi.

Cred că azi că am scris pentru prima dată.