M-am gândit de multe ori să plec, să mă transport în alt spaţiu geografic, în altă ţară, poate pe alt continent. Singura şi ultima dată în care am luat serios în considerare această opţiune, am avut parte de câteva secunde de entuziasm bonom şi liniştitor, ca la plecarea în vacanţă. După care mi-am dat seama că n-am unde să mă duc, că oriunde m-aş duce aş fi tot eu cu mine şi oamenii ar fi în cea mai mare măsură aceeaşi, ba pe deasupra ar trebui să-mi petrec luni sau ani învăţând şi respectând reguli şi tradiţii la fel de searbede şi inutile precum cele printre care mă zbat de-o viaţă. Ce să fac în America, presupunând că mi-aş încropi o situaţie pe-acolo? Da, aş avea mai multe lucruri inutile în posesie sau la îndemână, poate că aş avea mai mult timp de petrecut în compania preocupărilor mele de nimic. Sau în Germania sau Spania sau Franţa sau… Aş putea să casc gura ani buni la capodoperele lumii, strânse prin acele locuri, păzite straşnic de către acei hapsâni. Agonia şi înmormântarea în Paris, metoda preferată de atâţia, nu mă atrage deloc. Siberia sau Antarctica - n-ai cu ce te încălzi acolo dacă nu faci nimic, pentru nimeni, pentru lemne, petrol sau gaz. Africa ar prezenta avantajul cerului liber şi cald perpetuu, dar ce să caut eu acolo? Cine m-ar lăsa pe mine să bântui liber acele multe rezervaţii? În Ţara de Foc mi-aş târî zilele rupt de foame şi le-aş închina căutării naturii comestibile prin acele pustietăţi. M-am gândit o vreme mai lungă la Asia extremă şi la foamea indiană, la Malaiezia şi Tibet, dar am găsit că toate acele minunate basme s-au transformat, în mare parte, în ceea ce mă face să vreau să plec din acest loc. Am vrut să caut o hartă nouă, să văd dacă găsesc regiuni albe, cu semn de întrebare, însă am renunţat, obosit, revenind la mai vechea mea concepţie, de pe vremea când eram mult mai liber a nu face nimic, cum că peste tot e ca oriunde. Sunt de acord cu mine în acest punct şi nu mai vreau să mă mişc de aici.

Totuşi, am în vedere puzderia de ani care vor să vină peste mine, ca peste oricare, felul în care mintea mi se va tulbura, iar sufletul, sufletul meu nemuritor! se va transforma într-o coajă de ceapă, migrând pe drumul mâncării până în burdihanul care-mi va predomina anatomia, în care îl va găsi într-un sfârşit moartea, chircit şi strepezit, într-un hal mai vrednic de milă decât când m-am născut. Când mă gândesc că mă transform într-o plantă citadină, aşezată cu grijă între toate celelalte miliarde, sub unele şi deasupra altora, în vasta grădină etajată a lumii, cel mai mare şi mai stupid monument de carne şi piatră… În adevăr, când mintea îmi evocă grozăvia acesta, cuprinzându-mă pe mine lipsit şi de suflet, şi de minte, devine limpede că trebuie să plec, iar cum n-are nici un rost să-mi mobilizez trupul de aici până la mai multe zile de mers, voi pleca cu totul, stând pe loc, iar toate pe care o să le vorbesc de-acum înainte vor fi semnul îndepărtării mele nimănui folositoare. Am plecat.