Profetica
Profeţii, adunaţi la marginea lumii, a ceea ce mai rămăsese din ea: “Nebuni am fost! Puteam să ne fi pus singuri pumnul în gură! Dac-am fi tăcut, nu s-ar fi ridicat nici unul, ar fi rămas ceva. Dar iată că n-a mai rămas nimic, sau tot ce a rămas este nimic, o mână de creaturi mai degrabă bestii decât oameni, prăsindu-se în jungla fără de sfârşit înverzind sub soarele nou. Nimic nu mai stă în picioare, nu mai e nimic de piatră, toate sunt verzi şi ude şi mâloase şi-nflorite. Nu se mai văd altare şi pietre funerare, nici templele şi obeliscurile ploii. Puteam să fi tăcut în lumea veche. Puteam să fi zăcut în ea stăpânind-o după cum ne era harul, şi s-o fi cimentat de la Amazon la Eufrat, pe toate drumurile posibile, iar unde nu găseam drumuri am fi făcut trecători şi le-am fi înecat în beton şi pe acestea, să fi vârât sub piatră tot ce e vegetal, să fi-nceput păduri în subterane şi să le fi dat soare prin găuri mari în scoarţă. Puteam împărţi astfel lumea, ca s-o lungim o vreme - care ar fi vrut sus, morţi în răceala pietrei, ceilalţi pe jos, cu noi în vegetaţie. Puteam, la fel de bine, să facem vaste sere şi să unim planete, puteam să propovăduim statul pe plajă şi îmblânzirea Maşinii, puteam dresa bacterii. Puteam... Dar am ales drumul uşor şi Dumnezeu aşa ne-a şi răsplătit, căci am vorbit, şi am vorbit, şi după ce am mai văzut, am vorbit din nou, şi în târziul în care i-am minunat pe oameni am născut raiul, raiul gol. Să spunem deci adio pământului promis, căci iată că de unde am plecat, acolo ne-am întors, ducând cu noi, în plus, şi scârba de-a ne fi înşelat”.

Restul e profeţit de clătinările din cap şi unduirea pletelor în vântul cald ce bate peste ultimele stânci. Mărturisesc acestea eu, primul şi ultimul şi cel mai tânăr dintre noi, înainte de a întoarce la rându-mi spatele acestei frumuseţi, pentru vecia care vine. Amin, amin.