Poticniri

M-a obosit atâta scris, printre cursuri şi stagii, studii independente, chefuri şi alte activităţi culturale. Am abuzat de două foi cu scrisul de mână şi am obosit! Ce capitole?… nu mai fac nici o împărţire în capitole. M-am enervat, da, eu pe mine m-am… Nimic din ce facem şi din ce ne înconjoară nu e uşor. Mă refer strict la noi, la mine şi la cei câţiva din imediata mea proximitate. A proclama una ca asta la modul general este a face dovada unei remarcabile obtuzităţi. Sunt atâţia cărora toate le sunt uşoare, nu în sensul că aceştia ar fi nişte spirite care planează libere pe deasupra realităţii, în contextul sublimului care decurge din ignorarea voluntară a lumii, ci la modul tâmp în care nimic nu le vine greu prin medierea unor daturi ale firii lor, cum este stupoarea ierbivoră în faţa a orice. Nimic nu le e greu pentru că nimic nu le este inteligibil. La asta se adaugă şi minunea mecanismelor compensatorii de care au parte minţile lor, algoritmi predefiniţi şi care nu au cum să dea greş, scrişi fiind de către Marele Programator din Ceruri, alături de minunăţia neverosimilă a situării lor favorabile în sânul comunităţii umane. În legătură cu acest ultim fapt, ajung să cred că nu mediul îl face pe om, ci mai degrabă mediul lipsit de duritate este şansa şi darul celor lipsiţi de orice altceva interior. Asta are legătură cu oboseala mea recentă şi cu literatura personală.

Am trecut pe la el astăzi, seara, şi l-am găsit în mijlocul camerei de 4/5/3 metri, pe care o numeşte cu o satisfacţie destul de dezgustătoare “modesta mea chilioară”, aşezat pe un difuzor, întors pe jumătate spre fereastră, cu spatele spre uşă. Nu mi-a luat în considerare prezenţa, deşi mă auzise intrând. De obicei mă întreba, ca primă idee, cine mă lăsase să intru în casă. De data asta nu se mişcă deloc şi nici nu spuse nimic, nu mă salută măcar. Am stat o vreme, în tăcere, într-o situaţie cel puţin ciudată. Credeam că face vreo glumă. Nimic, nu mişca, nu vorbea. “Ce-ai, bă”? Nimic. M-am trântit în pat, printre extrem şi inutil de multe pături. Ca şi în alte trei sute de zile din an, covoarele erau pline de diverse resturi minuscule, pe alocuri se formaseră movile din pachete goale de ţigări, iar pânzele de păianjen crescute deasupra teracotei contemplau puzderia de cărţi, caiete şi coli de hârtie aruncate peste tot - o mizerie autentică, respingătoare şi fără nimic romanţios în ea. Împreună cu mirosul de jar de tutun stins în bere, toate lucrurile din jur te împingeau afară, la aer. “Zi bă, ce-ai”? Destul de neobişnuit, televizorul era stins. Prietenul şi gazda mea continua să stea în mijlocul camerei, comportându-se ca un tâmpit. ”Iar ai citit ceva imens”? Se ridică în fine şi ieşirăm în oraş. În ceaţa birtului îmi refuză orice explicaţie verbală, însă îmi promise una scrisă, în zilele următoare. Asta m-a lăsat rece, eu voiam să-i vorbesc despre diverse lucruri care mi se păreau importante atunci şi să-i ascult părerile. L-am întrebat dacă crede că are o depresie psihică. Nu. N-am putut vorbi despre nimic concret, aşa că am petrecut câteva ore odihnindu-ne minţile într-o conversaţie despre politica autohtonă. Ne-am despărţit târziu, liniştiţi şi satisfăcuţi ca de fiecare dată când punem lumea la cale în toate privinţele, în afară de cele de care suntem direct responsabili. Ulterior mi-a înmânat un mic fascicul de hârtii, spunându-mi că ăsta e ultimul lucru pe care-l mai scrie pentru alţii, în speţă pentru mine, de data asta ca lămurire a comportării sale ciudate. Mi-a spus că restul e deja în posesia mea, îmi dăduse destul material scris cât să-mi scriu cartea numai comentându-l. Ultimatumul dat era cât se poate de lipsit de vlagă (nu avea să se poată abţine de la a-mi da lecţii), cât despre explicaţiile sale, iată-le.