După tot ce-am extirpat din mine , după câte am zis şi am făcut sau nu, după ce m-am învârtit pe loc un timp suficient pentru a scobi un crater inelar în pământ, şi-am zis, printre alte prostii, că peste tot e ca oriunde, iată că am luat hotărârea de a pleca din lumea aceasta - cea pe care o ştim noi, la comun, cea care are sfârşit, printre clădiri şi profesii, familii, orgolii, în mizerie sau boală, ruşine şi extaze ieftine sau, dimpotrivă, în mijlocul nesfârşitei urâte frumuseţi triste a tuturor acestora. M-am oprit în loc şi mi-am zis: nu sunt Unu. La ce bun sufletul meu când se împarte între toate ca praful care ascunde lucrurile vechi şi nu dă viaţă la nimic şi nimic nu este să-l aducă laolaltă. La ce bun mintea mea năprasnică într-un loc în care se ocupă perpetuu cu a-şi însuşi politeţea şi alte lucruri împotriva firii, într-un timp în care omul s-a redus la un viscer oarecare. Iar viscerul care este trupul meu, întreg şi sănătos, la ce mai poate fi el folosit, stors de suflet şi cu minţile rătăcite printre lanţurile convenţiei ca succedaneu al ştiinţei. Într-adevăr, viscerul care sunt este tot ceea ce vrea lumea de la mine, în stare să funcţioneze cvasiindependent, în stare să se reproducă, multiplicându-se ca o tumoare, printre celelalte organe de care e necesar să depindă, pentru asigurarea blândului curs al pârâiaşului istoriei - raportarea la astfel de dimensiuni a permis conceptului de eternitate iluzia colosalului. Am dat lumii trupul meu, şi mintea şi sufletul din mine, iar lumea, într-adevăr, nu le-a batjocorit, dar nici nu s-a arătat interesată de ele, preocupată fiind cu mersul ei înainte cu spatele - un fapt pe care îl găsesc de multă vreme firesc. Şi atunci? mă întrebi, cu siguranţă, de ce să se schimbe ceva? Nu ştiu, atâta doar că aflându-mă pe mine însumi, întreg după atâta timp, sorbind din plin preaplinul calm şi senin al ceea ce sunt de fapt, nu-mi mai vine deloc să mă arunc asupra lumii, pentru a-mi zdrobi din nou oasele de ea. Vreau, în schimb, să rămân la nesfârşit în această binecuvântată vecinătate cu mine însumi, care este precum emoţia dinaintea cântecului sau ca lacrimile de bucurie şi tristeţe care iau naştere în preajma unui vers sublim care se scrie cu de la sine putere. În acest fel sunt un poem ciclic, spiralat, a cărui splendoare ia naştere din promisiunea eternei sale lipse de sfârşit, pe care timpul nu-şi va permite niciodată s-o atace. Pentru că această promisiune este liniştită şi nu cunoaşte timp, după cum nu cunoaşte loc sau om, pentru că o fac eu, mie, fără să vreau şi fără să ştiu, aşa că nici eu n-o pot contrazice. După cum, probabil, nu înţelegi ce vreau să zic, vei vrea să mă întrebi despre ce caut, despre ce sper să găsesc. Nimic. Nimic am căutat în toată această vreme şi nimic mi-a fost dat să găsesc: nimic. Aşadar, de-acum n-o să mai caut şi-o să rămân cu ce-am găsit - inclusiv cu uşurarea abandonării oricăror căutări. Ceea ce am găsit fierbe, deşi e nimic, se mişcă, are viaţă. Nu ştiu cum ţi-aş putea explica altfel, dacă până acum n-ai înţeles. Voi umbla prin toate locurile şi timpurile deodată şi nu voi afla sau şti nimic despre nimicul lor, niciodată, voi fi mai învăţat decât tot ce este şi nu-mi voi aminti nimic, iar marea mea înţelepciune îmi va fi astfel nefolositoare în totalitate şi prilej de râs pentru mine ca pentru oricare. Cât de curând, voi face abstracţie de materie, iar când va fi timpul s-o las pe a mea în urmă mă voi împrăştia, cenuşă inofensivă peste univers.