Viaţa mi se scurge măsurată de nopţi, binecuvântatele ţări ascunse de soare dintru începutul vremurilor, mări negre urlându-şi valurile demente de gânduri ca plesnet de palme gigantice lovindu-se de faţa mereu aceeaşi, mereu îngheţată a zilelor - regate solare a căror locuitori dau cu toţii dovadă de acea aroganţă isterică cu care mă împac cu mare greutate - ei sunt vii cu toţii şi toţi îmi strigă din sânul setei lor de existenţă “noaptea e pentru dormit, ziua se munceşte”.

Mie însă îmi place lumea noaptea, după cum m-am aflat odată afară, în miezul negru al unei întunecări de vară, prins în cascadele ploii calde şi generos întinse până dincolo de marginile lumii, până printre stelele stinse de formidabila prăvălire acvatică, un râu imens curgând prin albia lui cât cerul întreg, ascunzând şi mai mult străzile moarte în noapte, în complicitate cu miopia. Trotuare dizolvate în apă şi transformate în oglinzi mişcătoare de smoală, gâlgâind discret într-un colţ al titanicului concert apos. Oraşul gol, luminile stradale stinse aproape toate, iar cele rămase prinse în sticle translucide de apă, oamenii absenţi din lume, tunetele înghiţite de împlântarea şuvoaielor în asfalt - oraşul gol şi părăsit, splendida metaforă a singurătăţii în mijlocul celor ce-au fost să se numească civilizaţie, apa dând înapoi oraşului umezeala junglei prin care nu mai are cine să umble în două picioare. Am stat ore lungi în mijlocul străzilor, provocând cu dans de toreador automobilele care nu mai treceau de mult, ud, până şi oasele mi se umflaseră de atâta umezeală, chinuindu-se să umple pielea-mi boţită - eram deci mai mare. Am umblat în sus şi în jos pe marile bulevarde negre, prin oraşul care se zvârcolea înecându-se printre picioarele mele, prin râul trecându-mi de glezne, căruia îi cântam cu speranţă să crească, pe care-l aşteptam cu genunchii şi în care speram ca spre dimineaţă să înot printre acoperişuri. În acea minunată orgie udă m-am lăsat dus de ape pe lângă biserici, parcuri şi cimitire, birturi şi universităţi sau spitale, toate dezafectate şi stinse, umplându-se de pe acum de muşchi verzi în întunericul lichid al acelei nopţi la care mai zâmbesc şi acum în somn. Delirul m-a purtat prin grădini şi prin copaci lipsiţi de păsări, cu picioarele înfipte în nămolul care în visul meu de-atunci avea să urmeze asfaltului, trimiţându-şi plantele înainte să-l spargă, printre case cu cărămizi şiroind spre temelie în metamorfoza lor în stânci, prins în imunitatea incontestabilă a ploii. Odată cu ploaia a murit şi delirul meu grandios, printre câteva fire ude care erau felul laş al ploii de a-şi da duhul înşelându-mi speranţele, când un individ plin de noroi şi sânge propriu se întorcea împleticindu-se spre hruba lui, când luminile stradale întoarse la rigoarea lor obişnuită, zgomotele birturilor şi automobilele înviate corectau cinic confuzia dintre hala industrială a zilei care se pregătea să vină şi maiestuosul regat negru şi personal din halucinaţia indusă de umplerea cu apă a venelor unui personaj mai dezamăgit decât oricare altă vieţuitoare a acelei dimineţi sinistre.