Nimicurile zilei

În oraşul nostru găsim multe centre mari sau măcar mici puncte, aproape geometrice prin dimensiunea lor frizând inexistenţa, care declară negustoria ca obiectiv de activitate. Atenţie, negustoria, arareori comerţul, dar nu în sens depreciativ, ci mai degrabă pentru a sublinia haosul, gălăgia, eterogenitatea, prostul gust şi lipsa de simţ al profitului de care dau dovadă aceste stabilimente, patronate de inşi care, din obişnuinţă, echivalează profitul cu un salariu de bugetar şi pentru care profitul înseamnă acest venit plus titlul nobiliar de “patron”. Prin ele îmi pare că se filtrează zilnic un număr de indivizi mai mare decât cel care numără populaţia oraşului. Toate astea nu mă interesează. Fascinantă este însă revelaţia inutilităţii aproape comice a acestor întreprinderi, de care mă mir cu toată sinceritatea că nu dau faliment cu sutele pe zi. Micimea randamentul lor în a face profit sperie orice calcule. Observaţia directă evidenţiază mii de inşi cu guri căscate la marfă, din care abia câţiva trec pe la casieria amenajată pentru a deservi cozi imense, mari încăperi în care marfa stă aerisit şi nu are cine s-o privească, sau odăi mici prin care nu te vezi de haine, la fel de goale de lume, vânzătoare care arată ca nişte cliente şi vânzători care seamănă a oameni de serviciu sau taţi de familie, câini de pază bipezi şi încrâncenaţi care parcă te imploră să furi, ca să-i mai pui la muncă oferindu-le fericirea de a renunţa câteva momente la marele efort al umflării în pene, pe durata scurtă a administrării unei corecţii şi necesară contenţiei binefăcătorului infractor, copii negri la joacă printre poalele lumii, muzică din toate genurile contemporane, pentru care stereofonia e insuficientă, fotografii uriaşe pe pereţi, tavane, oglinzi, înfăţişând oameni mâncând gumă sau purtând ostentativ haine, cai, pistoale, femei goale, măsline, scobitori străine; femei de serviciu spălând pe sub tălpile trecătorilor pentru a se întoarce înapoia tejghelei ca să răspundă clienţilor, decoruri teatrale sau care se vor tehnice, stinghere ca şi ambalajele mai strălucitoare ca marfa.

Marfa! Marfa aproape că ar face toţi banii pe care nu-i am. Începând cu lucrurile care au sens, poţi găsi mobilă din cel mai de calitate plastic la preţuri pe măsura purităţii polimerului care-a scumpit lemnul. Pe ea poţi pune lămpi cu siluete futuriste făcute dintr-un material atât de avansat tehnologic încât are apreciabila calitate de a fi puţin. În lămpi vâri becuri care sunt de asemenea situate în vârful piramidei pe care tehnologia o pune la dispoziţia publicului - aceste becuri sunt minuni de gaze inerte, bule care sfidează josnicia inestetică a pământurilor rare pe care nişte nesimţiţi de savanţi, care nu ţineau deloc la ergonomia staţiei de lucru de la birou şi de acasă, le-au făcut filamente şi învelindu-le în vid şi sticlă le-au numit tot becuri, pentru a deruta consumatorul bine intenţionat, neştiutor al faptului că ele nu pot naşte spot-uri. Dacă vreunul are inspiraţia organizatorică de-a avea fondurile necesare alături de voinţa de a-şi procura un întreg set de mobilier, atunci acest cetăţean poate trăi zilnic, la paroxism, următoarele plăceri: se scoală dimineaţa din patul fără picioare, jos dar destul de lat încât un singur individ să poată face dragoste nestânjenit în dânsul, simplu, spartan ca aspect, dar probabil îndeajuns de confortabil, moment în care îşi poate admira trupul smuls din anestezia somnului în oglinda cu care este prevăzută uşa de la marele şi noul său dulap de plastic, pe care moliile îl vor ocoli cu scârba de sintetic ce le caracterizează - un alt avantaj al progresului -, suprafaţă strălucitoare care se deosebeşte de cea veneţiană doar prin durata de fabricaţie şi trivialitatea cadrului de expoziţie. Apoi, omul nostru, muncit de gânduri aşa cum suntem toţi în aceste părţi de lume, încă de la primele ore ale dimineţii, se va aşeza la staţia sa de lucru, compusă dintr-o masă ergonomică, pe undeva înrudită cu un birou, însă mai zveltă, ca toate obiectele moderne care sunt parcă proiectate pentru a-i aduce aminte omului că este tot mai gras, sau poate pentru a-l face să uite, un scaun ergonomic, propriu-zis taxidermia unui animal artificial, lipsit de păr şi cu pielea din plastic, pe roţi târâtoriu, câteva pseudo-cabinete de plastic asortat cu masa şi cu sertarele ei, precum şi din miraculoasa lampă care ceartă ochii dacă citesc prea mult prin aceea că nu-i oboseşte cu becul său modern, cum ar fi făcut oroarea aceea de filament. Pe undeva trebuie să existe şi un accesoriu dedicat susţinerii ergonomice a ceştii de cafea, mult mai practic decât o foaie de hârtie, pe care numai cel fără respect pentru cuvântul scris sau pe cale de-a fi scris o aşează sub orice formă de mâncare. Instalat confortabil în acest habitat, ca un astronaut în scafandrul său, personajul meditează cu uşurinţă graţie ergonomiei care abundă împrejur. Apoi, apucând unealta de scris special concepută pentru a umple circumferenţial gaura din masă care este astfel teaca sa, el aşterne pe coala roz o serie de gânduri şi idei nebuneşti, care-i fac cinste. După care iese în lume, pentru ca seara, întorcându-se în raiul său ergonomic, să reia foaia roz cu calculele din care lipseşte doar totalul general, pe care-l notează cu această ocazie şi care-i permite să viseze frumos în noaptea iminentă la setul de mobilier de bucătărie.

Haine, sunt multe haine, pe măsura trebuinţelor. Şi nicăieri ca în acest departament nu se developează mai pregnant, nu saltă mai sus pe arcuri mai elastice prostia omenească. Să nu fim însă atât de radicali: să faci lucruri noi, pe care să le prelucrezi astfel încât să arate vechi, să le dai patină cu forţa şi apoi să le vinzi unuia mai prost ca tine, e aproape o dovadă de inteligenţă. Să virezi 180 de grade în design şi să reinvetezi dulama, din care să scoţi mirosul de oaie, să-i pui nasturi de metal cu litere şi etichetă cu filigran textil denunţând provenienţa din cultura americană - iată o operaţiune pentru care nu are cum să ajungă să fii prost, trebuie să fii pervers şi încurajat de diverşi nebuni. Să umpli un hambar cu costume scumpe în mijlocul unei naţii sărace fixate pe ceea ce tot aceşti cretini numesc casual wear, iată ce înseamnă să te rogi de faliment să vină să te ia, cu tot cu fashion. Nu mai există aproape nimic vegetal şi mort, înmormântat în ţesătură, care să fie scutit de grotescul imprimeului cu simboluri mai mult sau mai puţin semnificative; nu mai există etichete discrete, iar a fi neştiut costă bani grei.

Pantofii - moartea piciorului, ţintesc acum în sus: vor să termine coloana vertebrală şi prietenia ei cu oasele iliace, vor să perturbe captivitatea articulară a femurului. Sunt tălpi atât de-nalte încât, ne-nvaţă poanta, poţi să-ţi afli moartea sărind de pe ele, sunt tălpi compensatorii, masive ca memoria retardaţilor, tălpi compensând răbdarea pierdută a unei generaţii, care vrea să procreeze azi şi se machiază în consecinţă, se lungeşte spre vârsta propice. Aceste tălpi se înscriu perfect în simbolistica siliconului, sunt pasul (pe care-l conduc) spre siliconul din sâni şi din buze - un plus pe care lenea maturităţii îl va compensa prin practicarea liposucţiunii ca sport. Există mii şi mii de accesorii şi toate concepute pentru a inversa secvenţa normală a gândirii consumatorului: utilitate, calitate, aspect, preţ. Prin aceea că sunt dezechilibrate total în aceste arii sau prin forţa pe care le-o imprimă furibundele campanii publicitare deservite prompt de către idolii contemporani, indivizi speciali prin contradicţia naturii lor, care-i face să stoarcă lacrimi de la unii cu o baladă care pe alţii îi îngreţoşează sau să acţioneze pur şi simplu asupra unora ca un curent electric asupra unei râme, prin simpla preumblare pe o esplanadă, în timp ce restul omenirii stă cu spatele, indivizi minunaţi care, precum odinioară zei, poartă azi în mâini, pe lângă grija pentru distracţia oamenilor, şi făclia cu combustie monetară a carităţii. Fiind atât de aproape, cu sau fără voia mea, de fraţii mei, nu mă pot abţine de la un exaltat “Splendid”! Şi iar vin şi spun că toate astea încă sunt nimic.

Dar clipa acestei revelaţiei se amână pe sine şi se rezervă pentru infinitul întins al absurdului. Pene colorate, creioane imense, pixuri cu figuri dansând în ele, dihănii groteşti şi săritoare, arcuri, panglici, roţi, motoare, ape, batiste, morişti, jucării care-i imită pe cei mari, căni personificate sau personalizate în feluri nespus de triste, lumânări aromate, gablonţuri, sticlărie, rozare, frânturi de Zen, pentagrame, soluţie siliconată de frecat maşina, cleiuri, foarfeci şi cleşti, peşti, lanterne, lupi, ghilotine, baterii - într-un cuvânt toate tâmpeniile care apar ca un făcut primăvara şi ţin până se lasă binecuvântatul ger al iernii, tot mai rar şi el, care le mână înapoi în grotele bine luminate în care se produc şi se returnează deşeurile şi care există în mie necunoscutele teritorii din estul şi apusul extrem cu singurul scop de-a permite unui sclav să mănânce orez, iar altuia, cu altă carnaţie, să bea o bere, astfel încât să stea ambii liniştiţi în abrutizarea lor, în timp ce nimeni nu se gândeşte la mine, care nu fac literatură, şi care stau cu barba în piept şi mă uit tâmp la contraforturile ruinate ale Universităţii, pradă delirului meu renascentist şi iluziei care-mi şopteşte maliţios “studentule”, hrănindu-se din movul înserării, cu singura consolare a fumului de ţigară. Se face primăvară şi cutreieră în fine ceva frig; prea târziu.