Nimic
Nimic la orizont, nici înapoi. Nu se mai vede absolut nimic, iar asta n-are, sau nu mai are, nimic a face cu vreo angoasă. Pur şi simplu nu mai este nimic care să nu fie, în fapt, nimic. Toate sunt nimic. Toate sunt vopseaua demult uscată care cade scorojită, uşoară fiind nimic, de pe nimicul care este lumea. Omul trăieşte numai în spaţiul nul al acestei spoieli, aceasta este lumea nimicului său, încercarea lui de-a evita întâlnirea cu nimicul lumii, de-a se lepăda de constatarea groaznică a nimicului care este tot. Pe când o atare asumare este catharsis, întoarcerea cu spatele la ea permite tot scandalul de nimic al nimicului pictat pe nimic. Omul aderă astfel la lume, se înscrie în nimicul ei şi-l acceptă crezând că trăieşte - aşa numeşte el forma paradoxală a existenţei sale în vid. Nu este vorba, evident, de nimicul fizic, însă banalitatea coordonatelor care dau acest atribut lumii, care o fac fizică, ne îndreptăţesc la a zice despre ea că este un nimic, un ceva nesemnificativ în raport cu ce poate omul, pe care oricum nu-l interesează nimic. Nu se poate face nimic înaintea confruntării cu aceste lucruri altădată dureroase.

Omenirea este moartă în întregime, moartă pentru lume, moartă pentru Dumnezeu, moartă pentru oamenii pe care-i conţine, pentru simplul fapt că s-a dezis de abisul nimicului lumii şi rupându-se de el s-a făcut pe sine nimic; în loc să umple golul preexistent a creat altul, mai urât şi lipsit de blândeţea dezinteresului sublim care guvernează dincolo. Iar pretextul creaţiei, iluzia forjării lumii în care omul crede că s-a născut, mândria de stăpân al lumii sale, toate acestea sunt de râs în primul rând pentru că trebuie să râdem de carasul care confundă lacul cu borcanul în care aşteaptă să moară şi căruia omul îi pune şi un mic castel acolo, mai mult în încercarea de a-şi schiţa vocaţia şi planul decât pentru a ferici dihania. Aşa probabil că ar vedea toate acestea o fiinţă extraordinară care s-ar apleca peste ele: un hău fără capete, plin de obiecte cu frunze, cozi, dinţi, plutind imateriale, pierzându-se şi renăscând în şi din nimicul căruia îi dau temporar chip, peste care se întinde o vastă pânză, o materie inconsistentă pe care se proiectează din străfunduri umbrele lumii omului. Se derulează pe ea, înainte şi înapoi, în sus şi în jos, la nesfârşit, partituri, formule, invenţii, descoperiri, sori, temple, poezii, funeralii, pe scurt toate limitele omului, toate vieţuiesc în fragilitatea acestui suport dintotdeauna temporar. Istoria se învârte printre ele şi luând notiţe se minte că face ordine şi emite o sumedenie de maxime. O reţea instabilă de fire de nimic - multe cât toate gândurile omului, spaţiul plat şi găurit în care s-au născut inclusiv toate lucrurile nobile, conceptul de nobleţe în sine, care acolo este nimic el însuşi, ca toate celelalte, toate celelalte lucruri pe care omul le-a compus din disperare şi de care s-a îndrăgostit de moarte.

Astfel, printre altele, nimeni nu este nobil, nobleţea nu există, iar asta nu ca o aducere aminte amară de cele ce au fost odată - nobleţea n-a existat niciodată, nimeni n-a fost vreodată nobil, fie şi numai pentru că nimeni n-a fost niciodată nimic, adică fiecare a fost întotdeauna nimic, un nimic căruia i se neagă automat posibilitatea oricărei proprietăţi. Nobleţe - vorbă în vânt. Suflet - idem. Pânza metaforică se colorează în nuanţele tuturor acestor umbre de nimic - continuând, să ne gândim la cât timp s-au învârtit oamenii în jurul nobleţei, esenţei şi manifestărilor sale, ca şi cum ar fi însemnat ceva, n-ar fi fost nimic. Să nu mai vorbim despre bune maniere, cavalerism, frumuseţea clădirilor… ajunge. De fapt nici frumuseţe nu există, omul ar fi trebuit să devină suspicios în acest sens odată cu constatarea eterogenităţii altei non-existenţe - gustul. E greu de spus despre totul care este nimic. Din cele ce sunt scrise aici poate doar să se nască o cumplită bănuială, ele sunt doar semnul de la intrarea în veghe, bătaia pe umăr şi fiorii îngheţaţi ai trezirii în alt loc, în sfârşit străin, în sfârşit ostil la modul cinstit (nici cinstea nu există decât temporar, ca să ne putem înţelege, iar faptul că înţelegere nu există nu e un secret pentru nimeni; nici ostilitate nu există; nici “nu există” nu există; nici “nu” nu există, şi nici “nici”; “există” nu există - nu există!). Nu există! Mai mult de atât nu pot spune vorbele, mare parte a ştiinţei pe care o numim filosofie a încercat - şi, firesc, a eşuat folosindu-se de nimic, care nu se poate găsi pe sine, care nu poate găsi sau afla nimic. De aici încolo vorbele se întorc pe pânză şi se amestecă în complicitatea nimicului în care se transformă, adică ajung să nu mai fie bune la nimic.

Lumea - nişte oameni au mâncat odată o vulpe care murise de turbare.

Lumea omului - în afară de faptul că nu le-a fost bine, mai trebuie să ne gândim şi la următoarea problemă: a câta vulpe era aceea din toate câte au trăit şi au murit de când vulpea pretinde că există? Unii vor gândi şi zice că era una şi aceeaşi, prima şi ultima, alţii că problema nu poate avea sens de vreme ce vulpea respectivă a fost odată om şi altădată o ceapă, iar modernii vor calcula că este vorba de vulpea cu indexul istoric 6265490. Alţii se vor bucura ca de o veste bună şi se vor grăbi să spună tuturor despre minunăţie, uitând să mai numere - aceştia sunt cei mai mulţi. În fine, câţiva vor profita de ocazie şi se vor uita pieziş la absurdul ei suspect, la stupizenia evocatoare a punerii problemei şi la răspunsurile celorlalţi, după care vor râde o vreme cu multă amărăciune, căci vor fi început să vadă ce este lumea - aceştia sunt pe cale să se trezească.

Lumea mea - nu mă interesează.