Diagnostice, soluţii şi monstrul (scrisoare către un prieten care n-a primit-o)
Ai plecat dintre noi nu numai cuprins de o mare supărare şi scârbă, însă parcă jumătate din omul care erai, jumătatea rămasă să le cuprindă doar pe acestea două. Această constatare care-mi aparţine în sensul că poate mă înşel, mă întristează. Nu pentru că te ştiu obidit, ci pentru că te văd blocat într-un loc la care puţini au acces şi care, în pofida dezirabilităţii sale aparente nu conţine decât cea mai neagră nefericire, o stare care de fapt nici nu se poate denomina prin simpla negaţie a fericirii. În locul acesta, în care cred eu că te afli (adică e foarte probabil să mă înşel), lumea se vede în alb-negru şi nu este loc decât pentru lacrimi, dac-ar fi apa necesară. Senzaţia oribilă care ia naştere este mult superioară în sens negativ oricărei angoase cu rădăcini în lume. Nici un existenţialist nu-şi poate impune angoasa aici, pentru că şi-o alimentează din lume, ori acest spaţiu este disjunct cu lumea. Cred că suferi, în acest moment particular, nu de nevoile şi neliniştile lumii, trăite sau pretins trăite de către cei care au scris vreodată cărţi, ci de mult mai înspăimântătoarea durere pe care o aduce cu sine intuiţia acută a insuficienţei firii în lume, incluzând aici debilitatea istoriei ca şi curgere a timpului, independent de ştiinţa omonimă. Bănuiala groaznică a nulităţii tuturor existenţelor, a insignifianţei şi urâţeniei omului şi lumii. Suspiciunea absenţei oricărei posibilităţi de extaz definitiv, de scăpare totală şi fără întoarcere, genul de neîncredere absolută care te-ar face să tremuri chiar ca filosof îmbuibat, chiar cu burta plină, chiar având toate femeile lumii - privirea criminală pe care Cioran o întoarce pe întuneric femeii tocmai posedate, garda ridicată în momentele dedicate liniştii - dispariţia oricărei posibilităţii de linişte. Eşti în acest moment Dumnezeu Negativ, ceea ce nu este Dracul (această frumoasă legendă), este însă una dintre părţile lui Dumnezeu, prima din El şi cea mai greu de suportat, însă pe măsură de greu de atins, căci iată ce puţini se pot trezi din beţia continuă care-i face să caute fericirea în, spre exemplu, ritualuri de tipul căsniciei. Parte cunoscătoare a lumii ca efort şi luptă, fără nici o promisiune de pauză şi pace, mereu sub spectrul terifiant al Inutilului. Dumnezeu nu se termină (aici) şi de aceea este mare, însă, într-adevăr, speranţa liniştii nu există ca garanţie, cu atât mai puţin, în acest punct, liniştea în sine.

Ce există atunci? Soluţiile, răspunsurile căutate - există? Singura existenţă este următoarea: nu contează dacă există soluţii, pentru că chiar dacă ele ar fi posibile n-ar putea reprezenta decât aceeaşi gamă de lamentări de tipul “să facem cumva să fie bine”, ceea ce ar însemna întoarcerea înapoi, involuţia nu la originea proprie, ci la starea de turmentare tâmpă de dinainte. Aici e cheia, singura cheie care poate deschide ceva pentru omul care nu vrea, dintr-un motiv sau altul, să se lepede definitiv de lume: nu mai contează că e vorba de regresie, indiferent cât de adâncă, contează doar sfârşitul durerii şi începutul păcii, măcar speranţa că acestea sunt posibile, undeva şi cândva, în orice fel, chiar în leagănul lumii. După o zi şi o noapte sau mai multe de zăcere la marginea vieţii şi a realului, în braţele acelei stări groaznice de care vorbeam, ca un orfan pe pământ şi în cer, mai singur ca moartea care nu vine nechemată, ei bine, supravieţuitorul găseşte catharsis într-o muscă în zorii zilei, fie că ea provine dintr-o balegă, găseşte alinare în oligofrenul care-şi pune muzică tare şi proastă în maşină - şi supravieţuitorul se bucură că muzica este proastă şi că există vulgaritatea ei. Din acelaşi - scăparea în frivol ca singur antidot al nebuniei la cel rămas în lume când nu mai avea loc în ea.

Ai putea să bei până mori, şi tot n-ai scăpa de unde eşti acum, tot ai muri rânjind ca un animal împăiat, fără să fi înţeles de fapt nimic, ca noi toţi de altfel, poate chiar în cadrul unei boli psihice produse de macerarea creierului de furtuni electrice prea dese şi lungi şi alcool, înscriindu-te astfel în ceea ce este demult clişeul scârbos al mizeriei romanţioase la omul cultivat. Ai putea, dimpotrivă, să încaleci lumea şi să devii (şi mai) acid, întru propăşirea sau demolarea proprie, cu siguranţă pentru binele obştii bovine - însă ai rămâne la fel de îngrozit în nopţile sau zilele în care n-ai din cine te înfrupta. Ai putea face ca mine, ai putea fi flexibil şi odios ca mine, iar în acest punct am siguranţă când îţi spun că te-ai scârbi şi mai tare de tine însuţi, iar pe deasupra ai fi şi prost să faci ca mine. Toate acestea, separate, urmări ale ideilor fixe pe care le nutrim, aşa proşti fiind, adică mai buni decât majoritatea însă la fel de insuficienţi, ne ţin de o viaţă pe loc şi e foarte posibil s-o facă în continuare.

Poezia beţiei, cruzimea minţii, tăcerea, flexibilitatea şi pervertirea, lucrarea absconsă, credinţa, luciditatea ca efect secundar al prea marii dureri resimţite - iată împreunate caractere care definesc un monstru mult mai de dorit, mai calm şi mai împlinit, mai funcţional şi deci mai pasibil de-a da ochii cu pacea, cu fericirea, cu liniştea. Un specimen care, în timp şi folosindu-se exclusiv de sine însuşi are şansa de a le găsi pe acestea, de-a mărturisi frumuseţea gunoiului lumesc, de-a trăi vremea splendorii, independent de parametri ca frumuseţea sau absenţa nevestei sale, numărul sau absenţa copiilor săi sau mărimea sau absenţa salariului lunar. Bucuria pentru orice bucurie întâmplată oricărui idiot sau sfânt. Monstrul acesta va putea, în sfârşit, discerne şi judeca, pentru că nu va uita niciodată anii în care a urât tot ce este. El nu va mai putea fi minţit sau judecat, pentru că nu va mai crede dintru început nimănui şi nu va da doi bani pe “gândirea” sau “raţiunea” sau “judecata” nimănui. Pentru că nu va uita niciodată anul în care s-a cutremurat în faţa constatării inutilităţii de fond iremediabile a tuturor lucrurilor, exemplarul acesta va face şi va clădi lucruri cu toată atenţia şi hotărârea, mai mult decât până atunci, căci va şti că face structuri de hârtie, şi va fi încântat de lungimea timpului scurs până la demonstrarea inutilului absurd care le stă la temelie. În paralel, se va dedica studiului marii colecţii de reacţii umane tipice şi atipice necesare traiului în lume, pe care şi le va însuşi şi le va scoate din categoriile în care se înscriu nemeritat, cum sunt cele ale moralei, esteticii sau etichetei şi le va trece la capitolul reflexe, de unde le va folosi cu adecvarea pe care o conferă acest studiu, fără a se mai întreba despre ele, după cum nu se mai întreabă de ce îşi trage mâna, reflex, din flacără. Refugiul obstinent în ocupaţii onorabile, cum ar fi ştiinţa sau arta sunt de asemenea un bun tratament de readaptare. Această abordare îi va permite un trai corespunzător în comunitate şi timpul de-a fi liber cu gândurile sale. Îşi va fie sieşi suficient şi va avea un singur drum (nu ţel, care presupune efort), anume va umbla alene spre a deveni Dumnezeu. Atunci el va fi şi frumos.

Practic - o Rugăciune Matinală (mai bine zis Prinos Tendenţios cu Orice Ocazie la Trezirea din Somn): “Iată că s-a făcut astfel încât m-am sculat. Mucii nu s-au strâns în nasul meu în somn, şi astfel pot să respir bine. Sunt bucuros astăzi, de pe acum chiar, pentru că lumea e atât de plină de prostiile care mă vor încânta o vreme. Azi, ca dintotdeauna, toate se vor face de la sine, însă eu am să arăt lumii sub forma unei certitudini grave iluzia importanţei sale şi a mele în bunul lor mers. Programul se va scrie de la sine, iar eu voi trece prin el ca toată lumea, însă fără efort. Ceva mai târziu va trebui să mă folosesc de trupul unei femei. Dacă-mi va place suficient de mult îi voi propune, aşa cum de atâtea ori am exersat, să-mi nască copiii. Mă voi duce acum să spăl faţa mea”. Această Rugă se va transforma la fiecare nouă rostire, iar într-un târziu, când ea se va reduce la un “Da” plin şi neutru, omul va fi cu un pas mai aproape de Dumnezeu şi de pacea căutată. Să ne aplecăm de asemenea asupra simplităţii vieţii şi păcatului, caracteristică adjuvantă în privinţa… era să zic, din reflex “scopului propus”, într-un context în care ţelul sau scopul nu există. Oricum… Post-păcătuire, a trăi din munca pământului şi din fiarele câmpului - iată ceva la fel de nou ca acum două milenii, iată Raiul v2.0, suprapus perfect şi glumeţ peste Iad, iată un element atât de neutru ca semnificaţie şi surpriză încât face parte din ceea ce am profeţit ca vremea splendorii. Este bine pentru că mă face să zâmbesc cu căldură. Pace şi linişte, frate, iar între ele vom putea întoarce lumea pe toate feţele, din lipsă de altă ocupaţie mai de seamă, ba râzând, ba plângând, însă cu siguranţă de pe alte praguri ca până acum, care vor găzdui, sper, pacea şi liniştea unor înţelepţi împăcaţi şi liniştiţi în abrutizarea lor.