Dacă vedenia unui copil din al cărui trup iluzoriu se mai disting doar ochii, care pe lângă mărimea şi negreala lor mai şi strălucesc de febră, îţi rupe doar inima, atunci înseamnă că n-ai inimă, sau n-ai cap care să priceapă că trebuie făcute buchet toate cravatele din lume şi trase afară din birouri şi restaurante, din săli de spectacol şi din măruntaiele festive ale nesfârşitelor premieri, cu tot cu gâturile lor, că trebuie adunate oasele tuturor anorexicelor care defilează goale în apărarea rudelor de regn, care împletite în fascie trebuie să înconjoare toporul infernal făcut din carcasele şi vorbele măririlor lumii, retezată mâna înveşmântată în hainele cultului care-l ţine, că trebuie adunate toate zornăielile metalice ale tuturor carităţilor instituţionalizate, făcute sul pieile fosilelor pentru care îmbuibarea e plictis şi că trebuie folosită toată puterea mecanică a pământului pentru a face din toate acestea un dinte uriaş cu care trebuie întoarsă pe dos planeta, de câte ori este nevoie pentru a roade carnea sa fetidă, astfel încât în jungla fierbinte şi umedă care va urma să se găsească ceva hrană pentru acest neverosimil nefericit, nu pentru omul care va naşte din el, ci pentru ceea ce este el acum, pentru a remedia, cu lacrimile şi frenezia ruşinii, înspăimântătorul grotesc al acelui peisaj. Abia apoi, în mijlocul acelei clime prielnice ne vom putea împlini destinul, ne vom putea aşeza cu picioarele încrucişate sub noi, meditând cu nesaţ la cum totul e nimic.