“Pentru ce te afli aici”? Nu ştiu. “Minţi. Pentru ce te afli aici”? Ca să mă chinui. “Mult mai plauzibil. Ca să suferi pentru că nu eşti sau pentru că nu ai”. Fals, acestea nu-mi pot cauza suferinţă, îmi pot produce cel mult disconfort. “Atunci pentru că alţii nu sunt sau nu au”. Printre altele, dar nu de aceea mă chinui. “Spune atunci, pentru ce te chinui”? Pentru că aşa mi-a fost dat. Pentru că acesta este un dat. Pentru că acesta sunt eu. Am văzut tot ce este şi am aflat toate soluţiile practice, aşa încât suferinţa a murit, căci am lăsat-o, dar m-am trezit plângând la locul ei de îngropăciune, suferind aşadar din nou. Am învăţat astfel că suferinţa nu poate fi revendicată personal, că este peste tot prezentă, şi în toate, de asemenea că nu te poate învăţa nimic privită în manifestările ei particulare - este adică inutil a asista la suferinţă ca la ceva exterior, este de aceea mai bine a fi indiferent. Numai trăind în mijlocul acestei suferinţe universale se poate face ceva. M-am trezit sătul de mărturisirea acelei mizerii pe care o numim ipocrizie, sătul de a vedea lacrimile şi râsul succedându-se la nesfârşit pe aceeaşi faţă, într-o zi şi într-o viaţă, de parcă ar fi normal ca suferinţa să înceteze pentru unul ca şi cum ar înceta pentru toţi sau de parcă ar putea fi firesc ca aşa ceva să treacă vreodată. M-am săturat să cred că sfârşitul suferinţei e începutul fericirii sau că suferinţa particulară dă drepturi, să văd mila şi cruzimea împărţite inegal aceluiaşi suferind. În comparaţie cu asta e mult mai cinstit a crede că cu mine începe şi se termină lumea. Sunt scârbit de exerciţiul antrenat al compasiunii, de efectele dresajului emoţional şi de pervertirea onestităţii chemărilor spre milă - pretindeţi că faceţi din milă ceea ce faceţi pentru a supravieţui, aţi confundat virtutea cu necesitatea pentru a o da la cât mai mulţi, înjosind-o, dincolo de hotarele oricăror categorii. Mă uit în jur şi văd lacrimi vărsate pentru că o cere eticheta şi văd topoare tăind gâtul celui fără apărare. Văd isterice cu cenuşă în plete pentru o unghie sau un furuncul şi văd hoardele de flămânzi barbari şi leneşi pentru care mila este doar numele unui drept exclusiv, în plus. Găsesc că mila nu este o trăsătură constantă a nici unei specii şi nu poate fi proprie nimănui, îi surprind caracterul accidental şi nediscriminatoriu. Observ că mila este cea mai umană soluţie pe care o prezintă umanul pentru suferinţă, observ din toate astea totala insuficienţă a acestei rezolvări, faptul că ea este parţială. Ceea ce nu văd acum, într-adevăr, este vreo speranţă că suferinţa va înceta cândva. De aceea mă aflu aici: să mă înstrăinez de ceea ce cu atâta greutate am găsit pentru mine şi să mă întorc mereu printre voi şi dintre voi să scot şi să vă arunc în faţă, până ce vă veţi aminti, imensa suferinţă în care trăim.

+++

“Nu cred că te-ai întors după ceilalţi când le aveai pe toate împăcate. Nu te-ai întors numai pentru asta, nu se poate”. Iată că omeneasca ta necredinţă şi suspiciunea răuvoitoare şi mereu trează pusă de zei în micul tău suflet de om te îndreaptă din nou pe calea adevărurilor parţiale la care putem accede. De aceea, aceste trăsături ale tale sunt mai degrabă arme decât defecte. Aşa este, nu m-am întors gândind doar asta, ci pentru că eram singur acolo. “Dar solitudinea este un deziderat şi o desfătare”. Nu şi când te găseşti complet singur, în toate, când viaţa însăşi este solitudine, iar efectele acestei singurătăţi totale sunt în această lume, din care n-am ieşit, tot atâtea semne ale nebuniei. Dar am venit şi după ceilalţi. În plus, pot să mă întorc oricând acolo, căci unde am fost nu era sus. “Atât”? Atât. Şi faptul că n-am avut încotro, dacă asta vrei să auzi.

+++

“De ce suferă omul?” De ce suferă tot ce este? “Adică tot ce este suferă? Pentru că tot ce este - este incomplet?” În lipsa totalităţii nu este mai multă suferinţă decât în orice altceva, de aceea suferinţa nu este sinonimă cu neajunsul. Cât despre tot ce este, nu se poate spune nimic sigur, decât că, într-un fel sau altul suferă. Asta nu înseamnă, în mod absurd, că obiectele suferă - nu suntem nebuni să credem asta, în primul rând pentru că lucrurile aşa cum le ştim noi nu sunt. Ceea ce este de ştiut din ele ne aparţine şi face parte din suferinţa noastră, din suferinţa cu care le privim şi din care le dăm naştere. Astfel, tot ce ştim că este suferă pentru că omul suferă şi de aceea tot ce este suferă, iar omul suferă de ceea ce suferă toate câte sunt, care fără om n-ar suferi. De aici nu rezultă că omul este răul care aduce suferinţa printre lucruri, ci doar că el este răspunzător pentru suferinţa universală, el îmbracă în suferinţă ceea ce ar putea purta la fel de rece absolut orice altă haină, pentru că aceasta este, mai mult decât natura lui, un dat al construcţiei sale, care nu poate fi depăşit decât odată cu omul. “Vorbeşti de Supraom”?! Nu ştiu. Ce este acesta? “ Este cel care inspirându-se din măreţiile tuturor vremurilor va nimici trecutul, pentru ca sărind prezentul să ridice, pentru prima dată, viitorul. Este acel om nou pentru care lumea va fi în sfârşit un grandios teren de vânătoare, un loc miraculos în care toate îi vor fi posibile şi care nu va mai avea vreun alt stăpân. Supraomul îşi este sieşi zeu, străin de orice suferinţă ca de orice altceva, lumesc sau nu”. Laud din toată inima pe Supraom, atunci, însă nu văd cum se leagă el de suferinţă, mai bine zis ce face el cu ea, căci a trece de om înseamnă a trece de suferinţă, dar cum? Ignorând-o cu supraomenească forţă? Distrugând-o odată cu inerenta nimicire a lucrurilor în care se conservă şi printre care se află şi reprezentarea proprie a omului? Sau altfel, într-un fel necunoscut, ceea ce nu trece de mistic? În toate aceste cazuri însă, această admirabilă entitate ar merita o denumire care să nu sugereze provenienţa sa din om, nici măcar Neom n-ar fi potrivit, datorită comparaţiei pe care o sugerează. Ceea ce aflu acuma despre el îmi dă imaginea unei fiinţe splendide, dar care, din păcate, nu are nici o legătură cu omul, cu atât mai puţin una de filiaţie sau de rudenie de orice alt fel. Nu, se pare că nu despre Supraom vorbesc. “Şi atunci? Ce urmează? Cum poate fi pierdută suferinţa, de vreme ce se pare că asta însemnă depăşirea omului, iar omul nu are cum să facă asta. Ce este de făcut?”. De către toţi - nimic - pentru că totul în care se agregă şi de la care se revendică toţi este, în adevăr, nimic.

+++

“Dar omul luat în parte? Mântuirea unuia nu este oare mântuirea tuturor”? Bineînţeles că nu. “Cum nu?! Judeci ce spui”? Nu, nu este. Te înşeli întru totul. Unul singur, mântuindu-se, mântuieşte o lume întreagă, însă numai în mintea şi sufletul său. El întoarce celălalt obraz nu ca să sufere o nouă palmă, ci pentru că starea de mântuit nu-i permite să creadă în posibilitatea acesteia, el crede că o palmă în plus nu mai este posibilă, venind din lumea mântuită. Iar palma aceasta nu se lasă niciodată aşteptată. Mulţi nefericiţi au întors obrazul celălalt gândind greşit, în aşteptarea noii suferinţe, resemnaţi şi încântaţi adesea de micul lor pact cu mucenicia. Unul singur îl întoarce nepăsător la suferinţă, ştiind că nu-i va fi lovit, însă numai în mintea şi sufletul său, fără nici o legătură cu lumea, care poate sau nu să lovească - rămâne inexistentă, iar atitudinea ei rămâne fără efect. Această ştiinţă a lui îl mântuieşte, iar lumea e mântuită odată cu el, iar el devine El, odată cu sosirea acelei ultime lovituri, întoarsă pe vecie şi înmiit spre lume. “Isus!!” Dumnezeu. Iată aşadar că am dreptate. Mântuire rămasă fără efect. Dumnezeu s-a întors la Dumnezeu, omul a rămas la fel. Isus… Da, un individ ar fi mântuit lumea, dacă lumea ar fi uitat de sine, ar fi uitat că există, ar fi uitat de Isus, ar fi devenit nepăsarea lui Isus, cufundându-se şi dizolvându-se până la extincţie în marea blândeţe a lui Dumnezeu, rămasă singură pe urmă. Dar lumea a făcut din Isus o profesie şi îl vinde perpetuu… “Vorbeşti de parcă lumea ar fi trebuit să intre în comă… Iar Dumnezeu nu este numai blândeţe, ba chiar nu este numai ceea ce ni se pare nouă bun”! Eşti destul de învăţat, dar văd că nu îndeajuns încât să-ţi dai seama că Dumnezeu, având în vedere imposibilul cuprinderii sale, poate fi aproximat de mintea ta subţire la ceea ce vrei tu să fie, iar fiindcă a vrea este pentru om a greşi, şi pentru că lumea este într-adevăr un monstru de voinţă, nici măcar în acest fel Dumnezeu nu-ţi este accesibil în termenii mântuirii. Dumnezeu rămâne pentru voi, după atâta timp, o sutană, o turlă, un clopot sau o misă sau o cruce, o expresie a voinţei voastre, care este astfel şi cheia şi sicriul mântuirii. În timp ce este atât de aproape. Iar între timp suferinţa nu se mai termină. “Şi atunci? Te mai întreb odată… Ce este de făcut”? De către fiecare - nimic - pentru că un destin, fie el mai lung decât istoria, se poate rezuma la o lacrimă, fie ea de dimensiunile lumii.