Ura
Ura, pentru a-şi putea etala avantajele, trebuie să se îndrepte înspre cel care o cultivă, ba chiar să se afle într-o relaţie reflexivă cu sine însăşi. În al doilea rând ea trebuie să se adreseze generalului, idealului, modelului. Numai astfel poate să-şi exercite veleităţile pedagogice şi să servească drept fundaţie altor sentimente, numai aşa se poate consuma şi numai astfel are şansa de a se pierde definitiv, ca să nu mai vorbim (şi ar trebui să nu vorbim) de evidentul avantaj estetic al acestei abordări. Orice alt sentiment negativ de o natură similară, adresat unui caz particular, unui grup restrâns de indivizi etc. nu se poate revendica din rădăcinile urii. Factura sa este mult mai moale şi mai vulgară, cu alte cuvinte mai potrivită cu modul de a simţi a omului ordinar, pe care acest tip de sentiment, după cum este de aşteptat, nu-l poate învăţa nimic, poate doar (şi o face) să-l înrăiască şi să mai tragă o perdea peste scrutarea raţiunii sale. În sprijinul celor spuse se pot lua în considerare miile de nimicuri care iscă astfel de trăiri la nimic bune.
Spre deosebire de ura genuină, circul ranchiunelor este fără sfârşit şi constituie fondul trist al existenţei umane. Ştiind toate acestea nu mai poţi să nu recunoşti ura, să nu-i recunoşti valoarea şi să n-o cultivi, fie şi numai pentru a scăpa de neplăcerile meschine ale ranchiunei pe care altfel eşti condamnat s-o găseşti în tine în lipsă de altceva mai bun cu care să interacţionezi cu semenii, pe limba lor. Sunt capabil să urăsc orice. Nu pot să-mi imaginez aproape nimic care să nu-mi răscolească vocaţia pentru ură. Abandonarea retrospectivă a definiţiei: a urî înseamnă, în primul rând, a respinge la un nivel visceral, organic, obiectul sau, mai bine, fenomenul respectiv, a-l percepe ca repugnant înaintea unei prelucrări raţionale excesive, debordând teoretizare. A urî înseamnă a simţi drept nefast obiectul judecăţii, înainte de a judeca, ura fiind adjudecată, dintru început, sferei cognitive. Ura e bună, astfel, ura permite conectarea la realitate pe linia unei apropieri onest circumspecte în sens critic. Această privire aruncată realităţii impune prezenţa unui mediu neutru, permisiv pentru incertitudinea pe care o reclamă capacitatea de a urî tot ceea ce nu place unei analize sumare.
Spre exemplu şi ca mod ideal de a urî cu vrednică intensitate o seamă de lucruri nevrednice a exista, trebuie urâtă cu ardoare nesimţirea cotidiană a tuturor oamenilor de pe planetă, uşurătatea acestora în a beli ochii la televizoare, bolile a căror lipsă de sfârşit se datorează omului sănătos - care luptă pentru a se îmbolnăvi, existenţa sportului pentru mase ca nesfârşit spectacol interactiv cuprinzând grăsanul pasiv şi arhetipal excitat la culme prin resimţirea climaxului parcurgerii a două sute de metri înot sau a două punctări în ceea ce se cheamă “poarta adversă “, de parcă ar fi vorba de premisa vreunei transcendenţe.
Ascultaţi aici, chemările urii mele, care vă vrea cu o fervoare similară cu a psihozei voastre, care vă caută şi care până la urmă vă va găsi: SUNTEŢI CU TOŢII NIŞTE TÂMPIŢI, NIŞTE ANIMALE CU NIMIC MAI BUNE DECÂT CELE MAI BINE AMELIORATE RASE DE PORC (e.g. Yorkshire, alias Marele Alb, crescut pentru carne, alb, uneori cu pete închise la culoare, distribuit în întreaga lume, m-am interesat), SUNTEŢI CU TOŢII PARTE DIN EMBLEMA A CEEA CE ISTORIA V-A DETERMINAT SĂ DETESTAŢI, SCLAVI, dintre cei proşti, care trebuie să se exprime numai de faţă cu un moderator/traducător şi să se mulţumească cu savoarea refuzului ca semn al timidităţii încercării. Tristeţea acestui adevăr o găsesc în faptul ca suntem cu toţii sclavi, unii însă au nevoie de atât de multe pentru a putea fi ţinuţi într-o mulţumire care să le inhibe revolta, încât devin interesanţi. Dar atât.
Ura mea - portalul liniştii mele, rezultatul contemplaţiei şi concluziilor care mi se aruncă în braţe alegând să scurtcircuiteze metafilosofarea via vitalitate. Ura mea nu necesită educaţie sau cuget, ea este pură şi de aceea sănătoasă, ea îmi arată fără a-mi răpi din gânduri că împrejurul este putred. Este eficientă pentru că îmi dă timp pentru a concepe rezolvări, în loc să mă forţeze la a căuta probleme, aşa cum face bunul simţ, este utilă pentru că îmi arată necesitatea retragerii ca ultim mod de a rămâne ceea ce sunt, bun sau rău - posibilitatea de a stabili singur dacă sunt bun sau rău, oportunitatea inestimabilă de a introduce propriile mele categorii în ce priveşte binele şi răul. Ura mea mă duce în locurile în care fericirea, întorcându-se în mormântul său, îmi dă ocazia de a lăsa în urmă vehiculul acesta crâncen şi de a debarca cu toată naivitatea exploratorului în ceea ce înseamnă şansă. Ura pe care o nutresc tuturor celor ce sunt înafara celor ce ar fi trebuit să fie este singurul meu fel de a fi sincer dincolo de orice păcat, ea este un sentiment atât de violent, de viu şi de lipsit de personalitate şi de dorinţă, încât este o ură îngerească. De unde şi dragostea nemăsurată pe care o port acestei lumi inepte, măcar pentru că m-a făcut posibil, cu ura mea cu tot.
| Teoria colţurilor | Marea ură | Înmormântare mistificată |