Lumea descompusă

Am din nou senzaţia violentă că lumea merge cât se poate de prost. Oriunde mă uit şi ori încotro mă întorc dau numai peste ceea ce n-ar trebui să existe. Toate sunt pe dos. Îmi forţez optimismul şi-mi spun că omul, eu de fapt, poate că are de unde să adune imensa forţă necesară reaşezării tuturor lucrurilor. Mă îngrozesc de cât de ambiguu este planul meu. Poate că oamenii sunt într-adevăr buni şi trebuie să vin eu să le spun treaba asta. Da, eu, eu, eu... Eu trebuie să aduc lumea la normal, pentru că asta mi se pare că trebuie să fac în viaţa asta a mea. Aceste gânduri îmi trec prin cap în una din două situaţii: ori sunt în mijlocul unei perioade de maximă îndestulare în toate cele, de bunăstare pe toate planurile, ghiftuit, cu alte cuvinte, ori sunt cufundat într-o interminabilă şi neagră cădere. Presupunând că soarta lumii chiar ar depinde de mine, ar fi cumva legată de soarta mea, fie şi într-un fel mic, ceea ce nu este cu totul imposibil, îmi dau seama de cât de fragilă este de fapt lumea. Aşteptând ca eu să fiu într-o dispoziţie propice pentru a forja ideile şi planurile care s-o refacă. În acelaşi timp lumea nu mă lasă să fiu nici rece, nici fierbinte pentru prea mult timp, cât să concep câteva idei mari, ci mă ţine căldicel, ca pe oricare altul, presupun.

Când mă gândesc la speranţele pe care le-am investit în oamenii cu şcoală… Cultivaţi, rafinaţi, deştepţi, recunoscuţi, puternici, apolitici, trecuţi prin viaţă… Nu mişcă niciunul nimic, nici măcar pe mine nu mă mai stârneşte niciunul. Sunt, mi se pare, părţi fixe din lume, care trebuie să existe pentru ca lumea să fie mai puţin goală, "roţi în sistem", cum le place unora să spună. În axiologia progresului această stare de a fi a elitei nu înseamnă nimic. Lumea se transformă, într-un ritm a cărui rată creşte cu anii, într-un loc în care satisfacţia cea mai căutată se obţine prin contemplarea lumii înseşi de către cei din ea - acţiunea e înlocuită de statica admiraţiei nesfârşite a ceea ce lumea a rafinat în modele, pentru toate vârstele inteligenţei, de la borfaşi şi cântăreţi la academicieni, categorii umane pe care continua exhibiţie ostentativă le aduce la un mare numitor comun. Aspiraţiile individului nu mai tind spre miraculosul necunoscut a ceea ce poate fi fiecare, ci se confundă cu manevrele prin care fiecare se modelează pe sine astfel încât să încapă în unul dintre şabloanele preexistente. Acest fenomen poate că nu e rău, însă nici nu produce nimic. Şabloanele acestea sunt bune pentru copii, ca antrenament în atingerea unei ţinte: eu vreau să fiu filosof când mă fac mare (sau fotbalist, mă rog).

N-am văzut nici un individ care să nu fi sfârşit prin a se încadra perfect într-un stereotip şi care să nu fi pretins odinioară că nu există om mai original şi mai liber a da amploare umanităţii sale decât el, şi nu mă interesează faptul că stereotipul acela nu exista la vremea visării sale. Toţi aceşti oameni “liberi” devin produse standard ale societăţii, de bună voie şi nesiliţi de nimeni. Paradoxal, într-o astfel de lume regulile par că lipsesc dintre oameni, din viaţa şi din mişcarea lor. Există doar un set de convenţii, de bun simţ dealtfel, care trebuie menţinute şi acestea vii cu ajutorul unei imense ştiinţe fără nici o legătură cu viaţa.

Un alt lucru interesant este conspiraţia la care ia parte aproape orice fiinţă umană de pe pământ, care permite adulţilor cu minţi şi apucături de copil să se strângă în braţe în faţa congregaţiei semenilor lor cu cei mai docţi dintre savanţii, în mediul creat de către cei dintâi, singurul pe care aceştia îl pot înţelege. O situaţie posibilă graţie pervertirii conceptului de toleranţă, anume imbecilul trebuie tolerat, iubit, strâns în braţe şi felicitat. Răsucirea aceasta se datorează fricii inexplicabile a înţelepţilor zilelor noastre, care cred că prostul trebuie temut. Adevărat, însă cine îi împinge să se încurce cu el? Pe baza unor astfel de idei se poate clădi doar teza înţelepciunii ca mijloc ajutător în a te oferi ca sclav. Ce porcărie.