Leptos
Am ocazia neplăcută de a stârni un cuvânt nou, pentru a economisi timp. Este un termen inteligibil şi fără pretenţii, de fapt nici nu e inedit, e doar împreunarea unui prefix sugestiv cu substantivul pe care îl va înjosi corespunzător cu părerea mea despre indivizii care îl folosesc zilele acestea pentru a se defini. E vorba despre lepto- şi intelectual, şi iată leptointelectualul (sau "leptoiul", mai pe scurt). Moale şi slab, în primul rând, iar despre munca minţii sale nu are rost să mai vorbim. Cenuşii, cu ochii stinşi şi cu privirea tâmpă, se încălzesc unii pe alţii: de la prea mult travaliu intelectual. Ochi prin care nu răzbate nici viaţa şi în care nu sticleşte nici nebunia, personaje fade şi nefaste care ne vorbesc frumos, cultivate cu forţa nevoii de a nu da cu sapa sau de frica scăpătării şi răzbunându-se pentru asta, oameni pentru care “azi am pretins din nou că gândesc” desparte glorios zilele. Unii au editat nişte cărţi şi nu după mult timp şi-au dat seama că corupţia averii e cel mult o superstiţie, aşa că şi-au făcut edituri, s-au instituţionalizat. Alţii au debitat fel de fel de comentarii, sinteze şi felurite ipoteze. Activităţile administrative, atât de potrivite arendaşului, sunt noul lor monopol. Vorbesc despre instituţionalizare, după care sar peste problemă, ca şi cum ar fi puţin, şi mă apuc de altele. Unde mai deschide gura prin lume vreun intelectual care să nu fie încadrat cumva în vreo instituţie de profil, adică una în care n-au ce căuta ceilalţi oameni cu carte? Nicăieri. Peste tot avem de-a face cu leptointelectualul şi cu instituţia din el şi din spatele lui, de la membru corespondent la marele şef. Pentru ce simte leptointelectualul nevoia morbidă de a se strânge în ceilalţi de-o factură cu el, spre deosebire de exemplarele speciei din care provine el prin degenerare, care caută în tăcerea solitudinii spaţiul în care mintea îşi poate desăvârşi lucrarea? Pentru că el lucrează prea puţin cu mintea, iar inima sa nu aduce nici o compensaţie. Această fiară jalnică s-a adaptat la a-şi combate, ca toţi ceilalţi, foamea, însă nu este demn de ea să lase de înţeles că mănâncă la fel ca orişicare, ea trebuie să pară că-şi gândeşte masa. Din acest prim fals, menit să păstreze diferenţele faţă de restul prostimii, se trage şi imbecila convingere a leptointelectualilor că ar avea vreun rol în mersul lumii, din care văd primii doi paşi din jur, în afară de acela de a isca pasiunea necesară extirpării lor dintre oameni.

Mă uit pe-afară în aceste zile triste şi văd mii de brute, a căror vină pentru ceea ce sunt este nimic faţă de blamul ce trebuie înfipt în cei care trebuia să-i ridice, ieşite din nou la rampă ca să ne spună franc că le e foame iară. Mă uit apoi în sus, spre foruri, aştept idei, planuri, sisteme - suntem o ţară academică. Fie iertată stupizenia din spatele acestei priviri naive, căci ce-mi văd ochii sus? Văd o armată de creaturi efeminate, cu figuri pierdute şi temătoare de pericolul ascuns de kilometri, mimând grotesc dârzenia, cu flori în mâini şi la revere, mutanţi ţinându-se, la propriu, unul de altul, într-un front rizibil de trupuri neomeneşti, scandându-şi anemic armele. Eterul e silit să poarte apelurile acestei secte la stabilitate, siguranţă, decenţă - pe scurt, veniţi cu toţii să apărăm acest rahat fără de care ne rămân operele neterminate din lipsă de inspiraţie şi finanţare şi copiii flămânzi prin bodegile Europei. Leptointelectuali, ghemuiţi la pieptul brutelor din partea cealaltă, cele care îi prăsesc, cu toată mintea lor puţină. Concomitent, alţi nenorociţi cu aplecări spre corvoada cerebrală, cei care-au mai rămas să se numească dascăli, făcuseră abuzul de a declara public că nici “intelectualul” nu e cruţat de foame; firesc, aceştia au fost primii care au răspuns într-adevăr tentantei chemări, după o perioadă de latenţă a gândirii doar cu ceva mai scurtă decât gândirea lor. Şi s-au împodobit şi ei cu însemnele păcii sociale, cu floarea şi cu vorba, aliniaţi în apărarea statului, în timp ce congenerii lor conjunctural sus-puşi i-au mângâiat iertător pe capetele goale, odată cu prescrierea jenantei rătăciri.

Ne putem întreba cu ce coincide momentul apariţiei acestei detestabile specii. Istoriceşte, nu contează. Însă se poate afirma cu siguranţă că originea acestei mizerii este vecină cu momentul pactului dintre pană şi ban, dintre ambiguitatea caracterului şi forţa brutelor şi dintre orgoliul intelectual şi prostia diamantină a începuturilor prostiei în lume. Leptointelectualul - n-am văzut la nici unul acea atât de caracteristică retragere a înţeleptului, sau minunata exaltare a celui care poate zice “ştiu, pentru că am meditat şi cercetat, şi am să vă arăt şi cum se poate face”.

În schimb am văzut toate aceste oribile eminenţe cărunte, spâne sau hirsute târându-se prin toate locurile unde se strânge lume ca să-şi proclame prin vorbă, port şi impotenţă apartenenţa la ceea ce ar fi vreo nouă castă, un club exclusivist sau vreun soi nou de nobilime, la ceea ce eu voi numi din considerente pedagogice noul gunoi elitist, amestec scârbavnic de boierie veche şi parvenire nouă, ţinut laolaltă de culturi vâscoase, bătăi pe spate şi panegirice nesfârşite. Şi această confrerie de nerozi are pretenţia că-şi sancţionează moral stăpânii şi iluzia că i se dă ascultare - două turme de animale care se pradă sau se înmulţesc la întâmplare una pe alta. Leptointelectuali care nasc măriri politice, creatori ai propriului stăpân, sclavi prin vocaţie.

Dar asta nu este nimic faţă de incomensurabilul rău pe care leptointelectualii îl provoacă prin nefasta putere a exemplului. Căci ce este să le acopere ruşinoasa goliciune a spiritului, sau ce piatră greu de spart se opune modelării de către scurgerea fetidă pe care minţile lor o revarsă peste lume, peste cei printre care, disperat, mă învârt. Iată că citim o poezie despre lună, sau despre un schelet bătând în geam, sau despre un nebun regal: soseşte leptointelectualul, care ne aduce la cunoştinţă că n-am făcut bine ce-am făcut - iată un comentariu care m-a consacrat (dealtfel) şi care e de departe mai important ca mica prostie scoasă din context pe care aţi citit-o - moment în care câţiva dintre noi s-au lămurit pe viaţă despre cum stă treaba cu poezia - câţiva leptointelectuali în plus, care vor sta la coada, nou creată, a celor care aşteaptă să-şi vadă fotografia în manualele şcolare, cât mai repede cu putinţă, cât încă inutilitatea producţiilor lor insipide rămâne ascunsă. Aşteptăm veşti din lume, pe care, cumva, le aflăm. În aceeaşi secundă blestemată se iveşte altă dihanie leptointelectuală, sau mai multe, conform chemării lor patologice spre înhăitare, care ne explică cu aerul că se ia extrem de în serios, cum se face totuşi că există acest război pe aiurea, care sunt potenţialele implicaţii, cine ar vrea el să prevaleze, ceea ce ar fi totuna cu cine ar trebui, omeneşte, să prevaleze, cum se va termina totul, şi când, care sunt avantajele şi dezavantajele părţilor, precum şi orice altă peroraţie ineptă îi trece lui prin cap în acele momente de delir plat. Scrie pe el conferenţiar sau doctor, dar eu mi-l amintesc pe pârlitul care tăia frunze la câini pe la diverse şi de ruşinoasă amintire jurnalistică ziare, cu mintea la fel de goală, cu nu mai mult de doi-trei ani în urmă, înainte de întemeierea netrebnicei catedre care l-a făcut din nimic universitar. Iar din micul nostru grup se mai selectează un număr frumos de leptointelectuali, dintre fiinţele în stare născândă pe care le caracterizează lipsa de cultivare a solului fertil al minţii tinere, care de aici încolo vor trăi cu convingerea de neschimbat a justeţii oricăror tâmpenii spuse doct şi cu împăcarea pe care o dă iluzia comprehensiunii lor. Alt leptointelectual, purtat prin lume pe pluta banilor confraţilor săi străini, extrem de dornici de a auzi din gura lui despre cât de prost îi este neamul, se întoarce sever printre noi ca să ne anunţe că suntem de nimic, după care, cu femeiască nelinişte, scrie despre America din perspectiva păduchelui explorator care se întoarce la ai săi ca să-i înveţe despre lindinile altor locuri. Îl mai văd şi acum, peste tot pe unde i se întrunesc fraţii, care asemeni lui se întrec în a linge toate flegmele lumii, fără să uite a scuipa ei înşişi, pentru a da putere studiului comparativ, pe ceea ce le susţine mizerabila existenţă, pe ţară, pe oameni, pe analfabeţii de care sunt direct răspunzători. Din nou, sunt printre noi, cei ce se înalţă dinspre rădăcină, destui oligofreni a căror violenţă aşteaptă doar tiparul potrivit expresiei frustrării lor, pe care iată-l astfel scos la iveală şi pus la dispoziţia oricărei ratări care ar vrea să intre în el - alţi proşti venind să umple leprozeria urlătorilor la lună şi migratorilor spre miazănoapte, alţi tineri leptointelectuali se nasc.

Leptointelectualul nu se poate abţine nici de la a face artă vizuală, de la a se opinti spre a da naştere încă unui film isteric şi isterizant, pe care confrerii îl vor considera emblema zbaterii generaţiei sale. În aceeaşi notă, artistul leptointelectual transcende fără efort ceea ce ignoranţii numesc formă şi structură, şi dispreţuind producţiile baroce se înscrie imitativ în frontul inestetic al gândurilor experimentaliste demult patentate de alţii, pentru ca un idiot suferind de o îngrozitor de inestetică deformaţie profesională, jucându-l pe Hamlet să se creadă Shakespeare.

Instinctul de agregare al leptointelectualilor este unul specific animalelor bolnave, iar ei îi dau ascultare numai datorită slabei lor judecăţi, de parcă din moliciunea şi inconsistenţa lor s-ar putea forja ceva durabil. Din miezul iluziei acestei uniuni se nasc monstruozităţi cum este aceea care vrea ca un nebun, ce poate fi definit folosind termenii gândirii sale drept un clitoris care bea vodcă cu un om de o mie de ori mai mare ca el, să se numere printre cei care vor sta cu gurile căscate pentru a capta picătura pe care o scapă anual Academia Suedeză, în încercarea disperată de a se decora cu un Nobel, răsplată pe care refuzurile ilustre şi erorile grosolane au făcut-o nevrednică, deci adecvată dorinţei acestor nesimţiţi, şi chiar posibilă devreme ce se distribuie între cei de-o seamă.

Trebuie evidenţiată aici şi principala ocupaţie a leptointelectualului. În lipsa vigorii care face un spirit să dărâme sau să procreeze, leptointelectualul îşi alege ca activitate de fond proclamarea perpetuă a crizei, cu o morgă vădind îngrijorare mesianică. El pare că-şi dă seama că există o criză culturală, una morală, alta politică sau socială, pe care le disecă şi amestecă atât cât îl ajută capul, în crize de mai mică amploare - şi demască criza literară, sentimentală, militară, economică, existenţială, ştiinţifică, lingvistică etc. Apoi, în compania stârpiturilor care îi seamănă, se simte dator să caute principiul care le leagă şi care generează legile prin care ele se condiţionează. Această frământare obsesivă nu se abţine niciodată de la a produce diverse scrijeliri mântuitoare, discursuri preţioase şi hilare, chiar noi specialităţi şi arte, toate în graba neproductivă specifică unei anume forme de tulburare a minţii, pentru ca printre acestea să-şi amintească de îndatoririle pe care le are ca slujbaş prostituat prin vreo instituţie sau de chiorăitul propriilor măruntaie, ultimă situaţie în care se învârte de o invitaţie la spectacol dezgustător al unei morse păroase, care se situează pe acelaşi calapod cu el prin aceea că încropeşte versuri, scrie cărţi lirice despre moduri de a băga la maţ şi emite alocuţiuni despre dimensiunea spirituală a mâncării şi rolul ei în edificarea personalităţii!

Această formă de a-şi petrece timpul dă leptointelectualului ocazia şi dreptul de-a se interesa de soluţiile date de alţii, pretutindeni, pe care le ridică în slăvi înainte de a le cunoaşte, din cauza bucuriei meschine pe care o trăieşte când are prilejul de a da peste ceva în altă limbă decât cea în care s-a născut, atitudine care derivă din ingratitudinea care îl defineşte şi care este singura sursă a halucinaţiei sale atunci când se simte special. Legat de astfel de apucături, taxonomia speciei leptointelectuale introduce definirea unei familii aparte, una care reprezintă rafinarea până la esenţă a leptointelectualului, care este dezideratul oricărui leptointelectual în formare. Membrii acestei familii sunt exemplarele cele mai periculoase din cadrul speciei lor, pe cât sunt de arogante şi de greu de privit fără a simţi o nespusă greaţă. Sunt dobitoace cultivate pe ales cu tot ce trebuie pentru a fi animale de casă ideale, sunt acele creaturi capabile să smulgă lesa din mâna nehotărâtă şi să şi-o strângă de gât, gudurându-se vesel şi servil. Nu există stăpân pe care să nu-l slujească, fără umbră de viclenie, validându-şi pur şi simplu felul de a fi. Atât de perfecţionate în ceea ce sunt, încât se dresează singure. Singurele lucruri care le demască apartenenţa la specia leptointelectualilor şi le diferenţiază de nişte sclavi decerebraţi sunt condescendenţa cu care privesc spre locul din care se trag şi caracteristicul discurs critic şi neobrăzat, întotdeauna cu accent pe mersul lumii, întotdeauna ţinând partea stăpânului care se întâmplă să le nutrească pe moment. Aceşti leptointelectuali chintesenţiali sunt stupefianţi prin aceea că şi-au luat adio de la orice umbră de bun simţ sau bona mens, au uimitoare capacitate de a-şi reforma instantaneu minţile ca răspuns pavlovian la vederea unui blid întins spre ei. Şi cum străinătatea e plină de vase nespălate, devine firească aplecarea lor spre interminabila şi plictisitoarea apologie a ceea ce ling peste hotare.

Una dintre principalele lamentări la care fac apel leptointelectualii atunci când se dedau la elucidarea sursei şi rezolvării crizelor pe care le propovăduiesc, şi de care, în treacăt fie spus, par că se bucură ca de un subiect interesant de conversaţie, constă în reproşul plângăreţ adresat castei politice, care nu vrea să fie morală, continuă să fie rea şi nu-i lasă să-şi ducă la capăt opera de propăşire a naţiunii şi a omului în general. Acest fel de a pune problema stă mărturie prostiei lor, ajunsă la credinţa că o relaţie cu politicul îi poate pune în altă ipostază în afara celei de sclav, care iată că are ulterior impertinenţa de a-şi trage la răspundere stăpânul. Se mai desprinde de aici şi frumuseţea unei stări de fapt pe care o pot crea uneori bestiile parlamentare, care împiedică, inconştient desigur, săvârşirea acelei lucrări odioase pe care leptointelectualitatea o revendică drept operă capitală. Să nu uităm în nici un moment că stăpânul de drept al leptointelectualului, animalul politic, este în ultimă instanţă creaţia celui dintâi, o diformitate ca orice poate să iasă din astfel de creiere moi şi netede, rezultatul gândirii gelatinoase a acestora însufleţind smerenia tâmpă a mineralului - politicianul e golemul leptointelectualului, este stăpânul “cel mai bun posibil” pe care acesta l-a creat nevoii sale de a sta în lanţ. În conformitate cu labilitatea psihică ce le permite să treacă peste orice prin simpla reorientare a vederilor, pe care nu le cenzurează nici un mecanism al raţiunii, leptointelectualii sunt reuniţi din nou în sânul atât de dragii lor cirezi, iar de acolo, stând spate în spate şi aruncând priviri circumspecte în jur, îşi aruncă balele şi lacrimile peste lumea care nu le mai poate intra în graţii până ce nu le plăteşte, tot ea, datoriile şi greşelile. N-am văzut printre ei pe vreunul scârbit de sine însuşi, mărturisindu-şi lucrarea, ba dimpotrivă, i-am văzut pe toţi ridicând glasurile mai vehement şi cu mai puţină luciditate, un peisaj care trimite la un copil răzgâiat bătând din picioare, isteric.

O criză există într-adevăr, nebunilor, una enormă şi care ne ţine de atâta timp pe loc. Şi ori de unde am apuca-o şi oricum am întoarce-o, pe voi vă găsim rânjind prosteşte la temelia ei. Aţi avut ogorul minţilor sub tălpi - v-aţi bătut joc de el. Aţi avut lumea în faţă - aţi umblat-o, aţi spurcat-o şi n-aţi ajuns la nici o concluzie. Ca oameni cultivaţi aţi fost primii care v-aţi văzut cu toate cheile în mâini. V-aţi întors cu prima ocazie împotriva celor ce v-au trimis şi v-aţi visat boieri, aţi inventat monştri şi aţi ridicat lepădături, v-aţi înconjurat de jigodii şi oameni de nimic, aţi produs un gunoi de dimensiuni greu de imaginat, aţi întors totul pe dos în loc să faceţi ordine, v-aţi prostituat, odată cu câinii voştri, prin toate părţile pe unde-aţi călcat şi ne-aţi făcut de râs pe toţi. Sunteţi singuri vinovaţi pentru toată mizeria în care am ajuns să trăim. Pentru că v-aţi expus peste tot şi-aţi tolerat orice, de la “aşa sunt tinerii” până la “nu poţi schimba tradiţii”, pentru că aţi râs ca proştii la orice spirit al proştilor, pentru că aţi închinat pahare cu animalele şi v-aţi complăcut în toate. În schimb aţi dat la cap vieţii oriunde ieşea la suprafaţă şi v-aţi rezumat la a fi slugi cu carte. Cu atât mai vinovaţi cu cât nu vreţi să vă primiţi cum se cuvine osânda. Sunteţi de vină pentru cele ce stau scrise aici şi veţi afla aceasta de fiecare dată când vreun ins pe care-l bănuiţi nevrednic va râde din tot sufletul de ştiinţa voastră vană şi de capetele pătrate pe care le purtaţi pe umeri. Soluţia acestei unice crize, rezolvare elementară pe care n-o primiţi, deşi măcar atâta v-ar permite mintea, constă în ablaţiune. Dacă nu azi, cu siguranţă mâine.