3 ianuarie 1997 (iarnă ?)
Nu demult, în urma participării la unul din cursurile profesorului S., făcând parte dintr-o serie interesantă de altfel, am avut ocazia să-mi asum una dintre cele mai pe cât de simple, pe atât de elocvente - şi poate mai aproape de vreun adevăr, dacă nu cumva mai mult decât ipotetic, referitor la particula “ce” dinaintea sintagmei, încă controversate în forma ei poruncitor-afirmativă, “este viaţa” - opinii-definiţie, pe care o redau aici sub forma unei parafraze romanţate: “Existenţa viului, viaţa - după cum ne-am obişnuit să etichetăm acest tip de existenţă, este în fapt un şir continuu de răspunsuri la incidenţele unei întregi lumi de stimuli”. Îmi mai rămâne să mă întreb, şansă acordată de această asumare, în ce măsură răspunsurile acestea modifică forma stimulului, mai bine zis nuanţa impactului pe care îl are el asupra conştiinţei, în momentul în care i se dezvăluie sub forma senzaţiei, iar nu emisia acestuia sau contactul cu acesta, răspunsurile sistemelor vii fiind perfect valide ca acţiuni în acest sens: distrugerea sau susţinerea sursei emiţătoare de stimuli, îndepărtarea sau apropierea de stimul, atitudini care permit supravieţuirea - apogeul adaptării. Altfel spus, ce fel de răspuns al sistemului viu se referă la modificarea nu a răspunsurilor în sine ci, mult mai mult, la modificarea calitativă a întregului sistem astfel încât el să reacţioneze complet diferit la stimuli identici (se observă aici opusul adaptării ca şi complex de reacţii similare la stimulări diverse; însă nu e tocmai asta). Soluţia nu se poate da, nu de către mine, nu în acest moment. Se pot însă clădi modele teoretice, se poate deci pierde vremea.

S-o facem: stimulul oarecare, sub diversele forme pe care le ia, dă naştere senzaţiei, această sugestie adresată psihicului - stimulul din lumea fizică este detonatorul analizatorilor, receptorilor de la interfaţa cu materialul, iar senzaţia, rezultatul travaliului infrapsihic, este stimulul necesar activităţii psihice. Stimulul prim este indiferent ca natură până după ce a fost prelucrat psihic, înainte de asta nu există în el “cald” sau “alb” sau “acru”. Cu alte cuvinte, înaintea prelucrării psihice a informaţiei parvenite sub forma stimulului ne aflăm într-o stare de totală cecitate senzitivo-senzorială, nu conştientizăm stimularea (evident) şi (aici vreau să ajung) nu putem preciza forma, natura stimulării, care însă va fi, după psiho-prelucrare, atribuită stimulului respectiv, independent de momentul conştientizării lui ca stimul în general, în prima fază. Concluzionând, prelucrarea psihică a senzaţiei implică mecanisme responsabile de clasarea stimulului şi înregistrarea efectelor sale, care vor fi atribuite naturii intrinseci a stimulului, în mod eronat, evident. Într-o altă stare de conştienţă, aceleaşi mecanisme ar putea da aceluiaşi stimul ocazia unei clasificări cu totul noi. Spre exemplu, conştientizarea unei arsuri sub forma unei senzaţii vizuale, sau, mergând mai departe, înlocuirea în percepţia interioară a efectului unei mângâieri pe cap cu cel al unui apus de soare. Pentru a da o oarecare consistenţă unor atare exemple, se poate recurge la următorul: ceea ce într-o stare a minţii se conştientizează sub forma durerii, formei, culorii, sentimentului, amintirii unei înţepături de insectă, nu pare să fie împiedicat de nimic ca într-o altă stare a minţii să fie admis psihic sub cu totul alte aspecte, într-o manieră echivalentă cu efectul pe care-l produce un trăsnet (exemplul se vrea extrem) lovind acelaşi individ, cât se poate de la propriu. Noţiunile de “stare a minţii” şi “mecanisme de clasare a stimulilor” sunt oarecum deplasate din punct de vedere ştiinţific, rămâne să fie validate şi acceptate. Dând la o parte ştiinţa, lucru care se poate duce la îndeplinire în cunoştiinţă de cauză numai în prezenţa convingerii că este inutilă, adică după epuizarea ultimului efort investit în ea, ori nu este nici pe departe cazul aici, totuşi, sacrificând acest punct de vedere (ştiinţific), ne putem rezuma la a crede că perceperea existenţei proprii de către ceea ce se află în starea de viu, conform definiţiei date, este una supusă alegerii individuale a trăitorului acelei existenţe, alegere care pentru a fi posibilă cere capacităţi cel puţin neobişnuite privitor la controlul propriu al conştienţei. Foarte vulgar punând problema, se constată însă că de atâta amar de ani, miliarde de indivizi, privind luna, au văzut cu toţii acelaşi corp rotund şi galben, atât şi nimic mai mult. Totuşi, aducându-ne în minte cele stârnite în interiorul intim al fiecăruia de către viziunea lunii, care nu au nimic a face cu rotunjimea şi galbenul ei, sau pe hindusul (chel şi slab, presupun) care ar fi reuşit să se convingă că este o vacă simţind ca una, ne dăm seama că se prea poate ca din mlaştinile negre şi desfundate, nesigure, dar fertile ale speculaţiei să erupă, odată, izvorul limpede al certitudinii - promisiunea accesului neîngrădit la infinitul lumilor posibile astfel, adică supuse constrângerii de a fi asamblate din aceleaşi elemente de bază şi de a dispare odată cu condiţia particulară care le-ar face posibile.

Prins în vâltorile optimismului caduc

6 decembrie 1997

Despre diavol

Proces rezumativ: Lumea este Diavolul şi Diavolul este Lumea, iar Dumnezeu este Dumnezeu, dintr-un motiv similar.

Explicaţii inutile: Lumea, omenirea în speţă, prin alcătuirea ei din miriadele de sfărâmături provenite din prăbuşirea lui Lucifer şi impactul său cu fragmentele interzise ale divinităţii, reprezintă interesul prioritar al lui Dumnezeu. El recurge, după cum citim în vremuri, la cele mai variate forme ale persuasiunii întru aducerea acasă a îngerului căzut şi uitarea cu această ocazie a eşecului divin. Lucifer împrăştiat, precum paraliticul ai cărui ochi văd şi se pot roti împrejur, dar ale cărui mădulare simt doar amorţeala necrozei, deşi vede lumina care-i trasează drumul spre Tatăl, nu se va mai putea mişca vreodată; pentru că "a vedea" înseamnă doar posibilul început pentru "a şti", nu înseamnă "a face". Organele întregului se cer sănătoase întru totul, toate, în vederea sinergiei mântuitoare. Iată blestemul: viscerul sănătos e sortit perpetuei mizerii organice din jur, din care nu poate să iasă, de care este legat, decât odată cu dispariţia acesteia, posibilă doar în condiţiile utopice ale filtrării gunoiului şi separării materialului nobil al fiecărui segment de demon, reprezentat, conform acestei teorii la fel de bune şi probabil de departe de adevăr ca oricare alta, de oamenii înşişi. Prin urmare, mântuirea individuală nu poate garanta decât cel mult elevarea pe altă treaptă a percepţiei, conştienţei etc. (a suferinţei, pe scurt), accesul într-o nouă lume, pe care ororile plictiselii ca lipsă de ocupaţie şi nefericirile adaptării o vor perima într-un timp comparabil cu cel necesar proceselor răspunzătoare de acelaşi rezultat în ceea ce priveşte această lume. Continuând dezvoltarea aceleaşi analogii (care se distinge mai degrabă ca interesantă decât prin adecvare) acest fenomen îşi găseşte reflexia în viaţa unui organ sănătos şi întreg (mântuitul) situat într-un congelator placat în nobleţe metalică: există din nou, într-un lux la fel de inert ca şi timpul care-i măsoară viaţa - o expresie exotică a morţii, până când, eventual, graţie uneia dintre felurit ascunsele greşeli de mântuire, noul habitat proiectează asupra mântuitului, ajuns la certitudinea perimării lumii sale, nevoia imperioasă a unei mântuiri mai proaspete, care să ofere poate, de data asta, şansa unui proces unificator care să se soldeze în cele din urmă cu apariţia mişcării independente a întregului, obiect al propriei alegeri, mânat de către propria voinţă, urnită de setea de mântuire ca de ceva nou, dacă nu ca de un scop în sine, spre locul prăbuşirii şi mai sus, spre originea căderii. Privind astfel (insuficient) lucrurile, problema lui Dumnezeu constă în recuperarea unui întreg, nu a bucăţilor sale sleite şi folositoare doar în măsura utilităţii lor terapeutice, mobilizatoare, vizionare, în sfârşit, îndeplinind oricare alte funcţii tămăduitoare sau unificatoare. Dacă problema nu s-ar fi pus aşa, în contextul aici de faţă, bineînţeles, mântuirea unuia dintre noi ar fi dat un semn celorlalţi, mai mare decât toate câte au fost (a nu se face confuzie cu situaţia Fiului Omului), fapt pe care eu unul continui să nu-l sesizez. Diavolul mitic, cornut şi terifiant, e la fel de improbabil ca şi mântuirea individuală, o reclamă pe gardurile verzi ale poeziei, unde este departe de a deranja. Diavolul este Lumea şi Lumea este Diavolul. Dumnezeu, Tatăl tuturor lucrurilor, îşi vrea fiul înapoi. Noi suntem celulele şi ţesuturile, organele fiului său, sorbind drogaţi iluziile independenţei. Ca orice tată, după cum El însuşi ne învaţă în multe din pildele sale, Tatăl nu-şi poate sili progenitura, e împotriva naturii sale, lucru care ni se poate face ştiut, după aceleaşi pilde, privindu-ne şi recunoscând asemănarea. Aceasta este explicaţia absenţei noastre la chemarea Divinului, după atâta amar de timp. Prin mântuire am înţeles încheierea tuturor socotelilor.

Maximă perversă şi colaterală: Uimirea raţiunii la contactarea ororilor spaimei? O altă formă a incapacităţii conştiinţei de a focaliza pe lucrurile cu adevărat importante.

(după “Fantasmele nopţii trecute”, din “Descălecarea teologică”, ***)

7 ianuarie 1997
Întâlnirea dintre două spirite aduce constant o aceeaşi plăcere şi satisfacţie, indiferent de talia, pe scala inteligenţei şi elevaţiei în spirit a participanţilor. Singurul lucru care mai poate spori un atare sentiment este conştiinţa insuficienţei celorlalţi în a-l împărtăşi: cei de jos îşi savurează plăcerea augmentată de convingerea futilităţii caracterelor dobândite de către cei de sus, care sunt tocmai cele care îi aşează acolo. Acest fenomen pare să ţină fie de proverbialul orgoliul al prostului, care vine să-i completeze personalitatea, fie de atitudinea sfătos îngrijorată a privatului de bunul spiritual faţă de beneficiile cunoaşterii, caz cât se poate de interesant şi de evocator în sprijinul idei că ignoranţa are un rol decisiv în păstrarea iluziei fericirii. Cei de pe sus, în schimb, întâlnindu-se mai mult sau mai puţin convenţional pe plaiurile eterice pe care calcă, sunt cu atât mai repede şi mai intens fericiţi, cu cât realizează neputinţa celor dinainte în demersul lor destinat elucidării plăcerii culte. Modul în care posesorii unei anumite cunoaşteri îşi nutresc plăcerea alăturării cu cei de teapa lor, crescând-o, este unul pasiv, indiferent şi generos, mirosind iluminist, ceea ce nu se poate spune despre inşii de la poalele muntelui învăţăturii, ale căror mobiluri, hrană pentru conştiinţa lor, sunt departe de-a fi sugerate de altceva decât de superioritatea inconştienţei, curajul inaniţiei mintale. Aceste vorbe se aplică oamenilor din mulţimea celor comuni prin număr, ele evită să atingă naţia celor născuţi cu har ori săraci întru duhul, aceştia fiind cei pentru care comunicarea, în măsura în care e posibilă între fiecare dintre noi, şi-a pierdut orice conţinut hedonist şi persistă doar ca necesitate: pentru cei dintâi a comunica este preţul harului, iar pentru cei din urmă un mijloc de calmare. Oricum, frumuseţea care vine să se alăture acestor elucubraţii constă în zâmbetul născut prematur din fecunditatea ajunsă la termen a sublimului de necontestat al idei că toate acestea sunt valabile pentru viermii, mici sau mari, din pământ sau de pe frunzele celor mai avântaţi arbori, care suntem.

22 ianuarie 1997

1. Calea frustrării se află printre cele mai sigure spre tărâmurile filosofiei.
2. Un fenomen poate fi considerat cunoscut, în limitele omeneşti, în măsura în care toate întrebările referitoare la el, puse din toate unghiurile posibile şi aici din toate sensurile, îşi găsesc răspunsuri a căror viabilitate e măsurată de posibilitatea integrării lor în răspunsul final, cel care oferă veridicitatea finală afirmaţiei: “Îmi este cunoscut”. Probabil niciodată.

(Manual de agnosticism)

În limba suedeză, zilele săptămânii sunt, de la luni la vineri: måndag, tisdag, onsdag, torsdag, fredag; cel puţin aşa susţine calendarul pe care-l am în faţă şi care nu mai are multe zile departe de găleata de gunoi.

30 ianuarie 1997
Dragii mei, puterea în sine este numai absolută, aparenţa relativităţii ei rezidă (echivoc) în incompetenţa utilizatorilor avantajelor sale în tot ce ţine de administrarea lor şi, de asemenea, în incapacitatea - determinată temporal, emoţional, voluntar chiar - acestora de a concepe şi asuma efectele unei atare utilizări.

Ce este deci Puterea Absolută? Cea mai bună cale de măsurare şi înregistrare a puterii care zace într-un individ, mai bine zis a potenţialităţii validări sale în termeni absoluţi, este cea care pune subiectul într-o ipostază care-i permite să se opună, după voinţă, oricăreia dintre constrângerile acelui dat, care se presupun toate maligne. Sunt puţine cazurile la care are acces cunoştiinţa noastră, în care o atare măsurare a puterii îi demască forma pură, absolută (e.g. Isus, care contrar unor comentarii clasice, s-a opus în toate felurile posibile). Considerând că existenţa asamblează continuu astfel de experimente, putem trage concluzia că omul majoritar se alege cu reprezentările palide şi uscate ale puterii - formele ei de reflectare în momentul unei folosiri inadecvate, a se citi parţiale. În paralel cu orice argumentaţie mistică, continuând doar cele de mai sus, se desprind următoarele:

1. Puterea absolută rămâne astfel, adică putere, atâta timp cât nu este folosită.
2. Ca să existe, puterea absolută se cere conştientizată, iar pentru a-i preveni dispariţia, stăpânul ei va recurge la 1.

Repetându-ne, reiterăm: Puterea Absolută, cea care permite ca totul să se facă după voinţa maestrului ei. Cu toată vulgaritatea - nu este vorba aici de vreo putere relativă (= reprezentarea relativităţii puterii) a cărei posesie poate fi pusă în discuţie de către vreun individ care aspiră la ea.

Amendamente ezoterice:

La 1: Puterea absolută va fi folosită doar în beneficiul altora, sau, mult mai aproape de aspectul discutat - oricum, dar nu în folosul propriu.
La 2: Puterea absolută se cere confirmată de către un deţinător anterior, prin definiţie sigur pe el (!).

(Delirul de grandoare)