2 aprilie 1996
Deducţie care trebuie (şi a fost) etalată pe parcursul unui milion de pagini:

Freud respinge noţiunea de "păcat". Fără s-o ştie, normal.

Polemica în care pare să se angajeze Freud, pe tema valabilităţii teoriei libidoului şi a aplicabilităţii ei în terapia psihanalitică, discuţie în care-l are drept partener pasiv pe Jung, nu întârzie să-mi aducă în vedere unele ipoteze şi gânduri care-mi bântuie de ceva timp conştientul. Şi anume, diferiţi indivizi, situaţi în diferite stadii ale sănătăţii mintale, îşi adresează libidoul, în mod particular libidoul obiectal, unor elemente ale exteriorului (reprezentanţi ai sexului opus, orice alte persoane care se ridică la nivelul anumitor cerinţe, varii obiecte etc.), înscriindu-se astfel în normal sau patologic. Sihastrul lui Jung este un caz care se înscrie în limitele normalului, el îşi îndreaptă libidoul dinspre oameni spre Dumnezeu, natură, diferite elemente ale misticii. În rest, psihismul său este al unui om sănătos. Diverşii exponenţi ai variilor forme de perversitate suferă de redirecţionări similare ale libidoului, care însă duc uneori, prin însăşi natura ţintei libidoului, la dereglări proiectate în celelalte sfere ale psihicului. Având în vedere natura scabroasă a anumitor demersuri psihice cu orientare sexuală, proprii acestor persoane, în virtutea forţei motrice a libidoului, putem afirma că omul-medie este capabil să manifeste dorinţă pentru elemente care, înscrise în serii pe baza caracterelor comune, acoperă întregul spectru al existenţei (aici ne aflăm totuşi la momentul exagerării). Împlinirea acestei dorinţe înseamnă asimilarea plăcerii ca formă de satisfacere a cerinţelor libidice. Afirmaţia de mai sus nu mai pare absurdă dacă prin libido înţelegem şi sursa dorinţei, nu “doar dorinţa”. După unii gânditori, trăirea plăcerii reprezintă la rândul ei unul dintre mobilurile supravieţuirii.

Prin urmare nu există păcat, ca noţiune neutră, pur morală, singurul mod în care termenului i se poate da o semnificaţie reală este punerea sa în contextul particular al vieţii psihice a fiecărui individ, mediu în care odată ajuns este prelucrat tocmai prin prisma distribuţiei libidoului, în conformitate cu cerinţele acestuia. Las argumentaţia aferentă unei anumite sentinţe de la începutul paragrafului, decelabilă prin remarcarea trecerii abrupte de la o idee la alta, pe seama cititorului consecvent, capabil de o atare operaţiune. Cu drag, omenirii

(Din volumul “Speculaţia - marasm şi înălţare” al ciclului “Avantajele prostiei”)

2 noiembrie 1996
Prima dată a fost Cuvântul şi Cuvântul era El şi El era cuvântul. Nu peste mult timp Dumnezeu privi minunat spre propria-i creaţie. Mâna ridicată din ea rămase veşnic nepărtinitoare. Pigmei! Mă uit la voi şi vă refuz, privirile mele vă neagă. O singură clipă face universul să se pună în mişcare, un singur moment vădeşte realitatea unor revelaţii aparţinând de-acum istoriei. Unde mecanice într-un spaţiu vid, o utopie a fizicii, expresia neputinţei omeneşti. Mă văd în faţa lui Dumnezeu ca şi când aş fi singur, ceea ce e la fel de (puţin) adevărat ca şi existenţa Lui. Cine ne mai ştie, cine mai ţine cont de prostia acumulată în milenii de cunoaştere falsă? Suntem singuri ca stelele căzătoare în faţa unui cosmos schematic. Urăsc omenirea? Iubesc individul? Invers? Unde-i diferenţa, unde-i începutul se află şi sămânţa sfârşitului. Orice început este doar începutul unui sfârşit. Dacă oamenii n-ar suferi de “frica de moarte”, ar fi ei oare liberi? Dialectica vieţii: iertarea nu există. Cel care o revendică se găseşte în faţa barierei limitelor demenţei firii de om. “Şi iartă-ne nouă păcatele noastre, după cum şi noi iertăm greşiţilor noştri” - iată cum ne cerem osânda. Omul-viaţă nu iartă nici când uită, iertarea omenească e falsul dorului de Dumnezeu. Ne cerem iertarea ştiind că nu există izvoarele profetice ale compasiunii. Suntem ultima verigă, cu o extremitate chipurile liberă, ultimul gunoi al degenerescenţei lui Dumnezeu. Suntem imaginea vie a creaţiei imperfecte, suntem culmea - perfecţiunea imperfecţiunii, ceea ce ne face pe unii nobili, pe alţi sclavii neputincioşi a celor dintâi, a căror sclavie e de mii de ori mai crâncenă - ei nu-şi cunosc stăpânul. Ultimul cuvânt nu-i al omului, el aparţine celui ce este Cuvântul, celui rămas după moartea lui Dumnezeu - Dumnezeu însuşi, atotputernicul, sfidătorul, nesfârşitul. Nimeni, cu toate sacrificiile, nu poate ucide un ideal, un “ceea ce nu este”. Dacă în mintea slabă a unui beţiv se naşte Dumnezeu, atunci conceptul funcţionează şi se aplică întregii umanităţi primitive acum ca şi în veacul vecilor: un Dumnezeu relativ, cu valoare de zeu absolut. Rezultă că nimic nu importă, nimic nu strică atunci când poate exista un vinovat. Tot ce poate conta se reduce la orice întrebare care conţine stupiditatea sau înţelepciunea finală: “Este”? Durere care traversează galaxii, materie umedă în forme aberante precum ideea de iertare, întruchipări ale unui singur şi dureros paroxism: “Cine”?

Diavolul zboară jos astă seară
Aripi negre pe umerii mei
Şi tot ce-i rău pare bun
Suntem noi aceia care
Vor ajunge vreodată acasă
Cum am putut să te las
Într-un ocean de disperare
Cum m-ai lăsat să plec
Când ştiai că n-aveam
Nici un zeu cu mine
Ne apropiem adesea
Ca să aflăm că suntem singuri
Acum ca şi atunci
Am ştiut că eşti
Doar apă pe râu în jos
Pe când o să te găsesc
Vei fi demult plecată
Ca o carte cu poezii minunate
Niciodată citită
Şi am să aflu
Că n-am avut un nume
Până n-am murit înainte
Să mă ştie cineva.

Învăţăm unii de la alţii cu singurul scop de a ne urî mai bine. Vedem existenţa ca pe un teatru de război, loc al fricii şi circumspecţiei, lipsit de posibilul vieţii. Suntem cei care-şi ucid conducătorii pentru a trage de timp, care aşa cum îl cunoaştem are semnificaţie doar în limitele recunoaşterii morţii, avantajul celor blazaţi sau calculaţi. Puţim.

8 noiembrie 1996
Fiecare fragment infinitezimal din farsa pe care ne încăpăţânăm s-o numim timp îşi imprimă negativul într-o clipă paralelă, care la rându-i, urmând exemplul celei dintâi şi servindu-i drept model următoarei, se înscrie într-un proces reverberator etern. Astfel, timpul aşa cum avem impresia că-l “percepem”, ne scapă printre degete, devine infinit pe orizontală. Şi fiecare durere e bucurie, toată plăcerea e scârbă, iar cele bune sunt cele rele. Sau invers, ceea ce nu face decât să-l confirme pe om ca entitate suficientă existenţei unui întreg univers, pe poziţia unui păcătos iminent şi imanent, trăsătură care având aceste caracteristici, de dat al firii, nu mai suscită nici un fel de interes.

(Din “Bazele ingratitudinii”, de Acelaşi Autor)

4 noiembrie 1996
Ca să justifici un sistem judiciar de tipul celui care-l aruncă pe Josef K. în braţele dorinţei de moarte, cu singura alternativă a complacerii în ruşine, în viaţă fiind, lăsând totodată în urmă, ca singur semn al unei existenţe ruşinea, apare absolut necesară săvârşirea unui afront juridic, ceea ce nu exclude, ba chiar promovează o posibilă selecţionare în Curte. Trăim aceleaşi vremuri dintotdeauna, dealtfel.

7 decembrie 1996
Ultima şansă a omenirii (umanităţii, mai pedant) a fost aruncată la tomberonul istoriei abia începute cu ocazia apariţiei primelor forme majore de organizare comunitară, momentul încetării existenţei intrinseci a indivizilor. Din acea clipă nefericită istoria omului ia sfârşit, înainte de a începe. De atunci încoace s-a derulat şi scris istoria comunităţilor. Trăim veacurile gloatei, istoria oamenilor comunitari este şirul exemplelor urlătoare a ceea ce este omul astăzi. Un astăzi care durează de la începuturi. Omul, care s-ar scrie la mijloc de propoziţie cu majusculă iniţială, devine o noţiune perimată prin folosirea ei fără justificare în milenii triste de vieţuire în comun. Sunt încă puţini cei care, în cunoştinţă de cauză sau nu, s-au situat în afara oamenilor mulţimii (da, nu doar în afara mulţimii), cu toate că au făcut-o din motive şi pentru raţiuni care-i leagă totuşi de semenii lor. Sunt încă şi mai puţini cei care trăiesc pentru ei înşişi, care departe de-a dobândi astfel trăsături care să-i clasifice în mod defavorabil, sunt fericiţi şi-şi dau ocazia fericirii celorlalţi, în cele mai multe dintre situaţiile în care îi pune viaţa. Omul e singur prin definiţie, în pofida oricăror învăţăminte trase din succesul discutabil al colectivităţii. Stau mărturie pentru asta toate cele scrise vreodată de vreun poet sau savant, toate cele spuse de la ivirea cuvântului în lume, după comiterea erorii comunitare - cuvântul este deci încercarea unei reparaţii, un compromis, o ispăşire pentru alegerea companiei semenilor. Cine învaţă? Cine reţine? Cine se schimbă? Apare aici necesitatea validării efectelor acestui termen ambiguu, care devine lege fizică şi care este predestinarea - ea este prisma prin care privind se întrezăreşte răspunsul la aceste interogaţii. Există o categorie de fiinţe care propagă prin istorie privilegiul singurătăţii. Generaţiile acestor oameni sunt cele care răspund afirmativ la întrebările de mai sus, mobilizate parcă de legea predestinării - aceşti oameni învaţă, reţin, se schimbă, penetrând barierele ridicate între oameni de către consecinţele dezastruoasei agregări în colectivităţi. Dintr-un loc fix în spaţiu şi redus ca dimensiuni în timp, nu suntem în măsură să apreciem cursul unei asemenea transmisii istorice. Până în momentul de faţă fenomenul nu pare să fie convergent. Vremurile pe care le trăim par sărace în exponenţi ai acestei idei aşa că nu putem instaura certitudinea în această problemă, iar adevărul nu poate aştepta urnirea istoriei, care-şi înregistrează faptele cu o inerţie de proporţii semnificative şi trecute printr-un filtru provocator de distorsiuni de dimensiuni comunitare.

Ca urmare, vom specula în continuare: Individul se va călăuzi prin timp indiferent de manevrele Maselor. Cuvântul cheie al formulării este “indiferent”, el îşi prelungeşte semnificaţia până la întâlnirea cu principalul atribut al individualităţii la om. Eu sunt purtătorul de cuvânt al unei indiferenţe individuale, condiţionată exclusiv de voinţa individului respectiv - principalul său caracter. La întrebarea “de ce să trăim” eu vă răspund “de ce să nu trăiţi”, iar la “de ce să nu-mi termin existenţa” eu îţi răspund “de ce să n-o faci”, iar asta atâta timp cât îmi urmez indiferenţa, rezultat al ceea vreau.

Cu indiferenţă, eu

8 decembrie 1996
Îmi văd întâlnirea cu Dumnezeu în următorul tablou: ne privim provocator, ca doi străini care ştiau dintotdeauna că celălalt există şi dăm în fine drumul râsului, care nu e lipsit de o oarecare tristeţe şi care e pe măsura celei mai mari glume făcute vreodată. Eu râd cu El, El râde de mine, eu râd de El, cu toată afecţiunea. Omenirea întreagă, întreaga fire râde în noi şi pierde momentul, pentru că nu-şi dă seama ce se întâmplă. Într-un târziu, râsul îşi pierde gradat din expresie, pe măsură ce-şi depozitează efectele în inimi. Pe urmă o ia fiecare pe drumul lui. Fără reguli sau prejudecăţi, fără regrete, purtând în suflet memoria incontestabilă a clipei primei şi ultimei întâlniri şi conştiinţa inseparabilităţii veşnice şi inutile, oricum. Vor mai veni zile, o mulţime de zile, până la terminarea timpului. Nici una nu va mai aduce (ne)fericirea.

28 decembrie 1996

Problema comunicării

Mă aflu pe drumul care duce inexorabil spre ieşirea, marcată de întuneric, din patria luminii, tărâmul secret al clarviziunii, minunat loc la care am acces în urma interacţiunii a diverşi factori, de diverse naturi. Întunericul se apropie, noaptea ameninţă cu frumuseţea ei sinistră - de aceea acestea sunt produse, pe lângă gemetele conştienţei, de ororile grabei. Problema comunicării este una căreia, printr-o teribilă concretizare, putem să-i dăm foc cu toată încrederea, pentru singurul motiv - în absenţa total neverosimilă a altora - că nu suntem apţi de a comunica o asemenea explicaţie sau definire. Ceea ce se află totuşi în posesia noastră este reprezentat de mulţimea eterogenă a expresiilor, mijloacelor, instrumentelor comunicării, imperfecte ca orice unelte, nicidecum posibilitatea comunicării în sine. Cel care percepe acestea, prin actul lecturii şi interpretării informaţiei conţinute în ele, rămâne cu tot atât de puţin ca şi cel căruia comunicarea i s-ar fi făcut pe alte canale, având în vedere că procesul îşi desfăşoară etapele între două entităţi la fel de puţin probabil compatibile ca şi oricare alte două: eu şi receptorul comunicării mele. Obstacolul final, cel decisiv, scânteia care aprinde rugul destinat uciderii încercării de a explica şi rezolva problema expusă, este reprezentat, tragic într-adevăr, ca o ultimă înjosire, prăbuşire în braţele larg deschise şi mereu primitoare ale înfrângerii, de dificultatea şi în ultimă instanţă imposibilitatea comunicării în cadrul propriului sistem psihic. Această incapacitate persistentă, delatoare, intrând în categoria factorilor de stres, această dovadă a absenţei unui control elementar este cea de care ne lovim în permanenţă, în fiecare moment al mizerabilei noastre existenţe, atunci când conştiinţa noastră operează la nivelul deciziei. Este automat posibil, dacă nu cumva obligatoriu, ca acest fapt să fie factorul cauzal al insolubilităţii problemei comunicării în ce priveşte aplicarea ei în cazul unor entităţi separate. Addenda: Ceea ce trece drept comunicare între majoritatea oamenilor, acele manifestări care dau iluzia unei înţelegeri reale prin faptul că sunt urmate de diferite acţiuni, în cadrul unei relaţii cauzale, se pot rezuma la forme imperative sau revendicative, afirmative, infirmative sau confirmative, care sunt mai aproape de automatismele care iau naştere la nivelurile joase ale vieţii nervoase, urmare a acţiunii repetate a unor stimuli simpli, decât de complexitatea fluentă şi încordată pe care o cere un demers cognitiv, imperios necesar priceperii unui mesaj (comunicat).