23 august 1994
Atitudinea conştiinţei în faţa frumuseţii în cadrul speciei reprezintă doar manifestarea biochimică a admiraţiei unei structuri celulare faţă de aspectul revelat al organizării altei colonii de celule. De aceea, gusturile derivă din metabolism.

??.?????.????
Când sufletul doare, din motive independente de natura noastră pur umană, e suficientă o privire spre platitudinea străzii şi a oamenilor pentru a produce o alinare aproape semnificativă. Dacă este vorba de o durere cosmică, mortală, ascensiunea privirii spre cerul cu stele nu oferă decât priveliştea unui satelit amărât, ca vai de el. Cu alte cuvinte, cu cât îţi explici mai puţin sursa unei dureri, pe care o bănuieşti în afara naturii tale de om, cu atât există mai multe lucruri, fiinţe, fenomene, oameni (într-un cuvânt peisaje) care îţi arată că eşti relativ simplu, luându-ţi o durere pe care n-o meriţi.

18 aprilie 1995
Am devenit exaltatul proprietar al unui foarte tânăr hamster, pe care, de comun acord cu frate-meu şi ţinând cont de dimensiunile membrelor lui cât şi de condiţia lui de mascul solitar, l-am botezat Labă. Acest Labă, foarte crud (are doar câteva săptămâni, cred), vine în întâmpinarea dorinţei noastre de a cultiva hamsteri, el urmând să devină perechea Petronelei Moromete, hamsterul femel pe care îl deţinem de ceva vreme. Hamsteru’ Labă (articolul trunchiat este menit să sugereze caracterul parşiv al acestor dihănii), făcând dovada unei mari vitalităţi, evadă din acvariul său, astfel încât la orele unu ale nopţii, în urma unei scurte expediţii printre articolele de mobilă, fu găsit în spatele unui dulap şi reaşezat între cei patru pereţi de sticlă care vor fi de acum marginile lumii lui, el având astfel privilegiul de a deveni oarecum uman.

18 octombrie 1995
Azi am avut ceea ce omul lipsit de imaginaţie ar numi o zi proastă şi ceea ce eu, fiinţă despre care nu consider necesar să mai zic nimic, aş numi timpul unei tentative de invazie a reprezentanţilor maleficului pitic în viaţa micii omeniri reprezentată de colectivul nostru, şi, mai cu seamă în viaţa mea, diafan plutindă. Concretizând, două dintre mamiferele specializate, din cele care-şi află sălaşul în subsolul tărâmului magic al Universităţii, şi-au bătut joc de bietele suflete studenţeşti pe care le aveau în pază, negându-le orice manifestare de respect, academism sau înţelegere dintre cele mai fireşti. Acest fapt a avut darul de a mă transpune cu gravitate în ipostaza unui revoltat în van. De ce, de ce, de ce (“nu curge apa la W.C.”) sunt unii oameni aşa de proşti între ei şi cu ceilalţi?
Odiseea hamsterului Labă " punctul terminus: viaţa avea să ne spargă faţa din nou, prin următoarea lovitură: Labă era femel. Într-adevăr, caracterul său sexual era acela al unei jalnice femele, întru ruşinea gloriei numelui său. Încercările de promovare a unei relaţii perverse între cele două hamsteroaice se soldă cu un eşec cât se poate de lamentabil în banalitatea lui.

23 octombrie 1995
O zi penibilă. Grevă, refulări, stupoare, dureri peniene. O întrebare îşi cască hăul sub tălpile mele: până când? Stupidă, dematerializarea ei survine de la sine. Aş vrea o mulţime de treburi, lucruri, fenomene, reacţii, acceleraţii " minunate flegme prelingându-se sidefiu prin fosa dintre ochii unui arhetip. Aşa că am scris ceva.

Mocirlă citadină (poemă)
Nu sunt decât o maşină
Croindu-şi drum prin acest
Gunoi pe care-l numim viaţă, mişcându-se încet
Strângând splendori, încercând să ţină
Ritmul, întotdeauna prea târziu
Aşteptând ceva care să ardă
Totul de la temelie
Ceva mare, negru şi cald
Nesfârşit şi milostiv.
Aveam o mamă
Timpul schimbă lucrurile
Preţ de-o secundă am crezut că
De neatinsul e mai important
Acum cine o să-mi mai vorbească?

(Din “Gaze uterine " concepţia şi utilizarea ei”, ***)

Spre sfârşitul zilei am asistat la caricaturizarea lui Bach, ceea ce a constituit capacul respectiv. Fratele Ioan şi-a şters mucii de pereţii locaşului în care vreo sută de suflete priveau fix pereţii, în timp ce, pe o lumină de zi, cineva invizibil freca orga fără nici o tragere de inimă. Apoi am plecat acasă " Dumnezeu să ne aibă în pază, noi fiind proşti şi neştiind ce facem.

15 noiembrie 1995
Din întunericul opac de afară voci oribile îmi agresează pacea instabilă, silindu-mă, în fine, să purced la a mă trata grafologic " şi iată ce apăru pe foaia zăcând sub pixul meu. Răgetele standardizate care mă muşcă de urechi au drept sursă o mână, gigantică, e drept, de indivizi care n-au altceva mai bun de făcut într-o noapte ca asta decât vizionarea unui meci de football, iar în continuare, ca o consecinţă directă, ţiparea stridentă şi isterică a victoriei unor unsprezece indivizi asupra altora sumându-se la un acelaşi număr, care însă vorbesc altă limbă şi vin de peste ţări şi chiar mări. Iată cum, din indiferent, “sportul rege”, mă obligă să-l privesc dintr-un unghi pieziş şi să elaborez la adresa lui o lungă flegmă, caldă şi lipicioasă. Mutanţii de afară urlă “România”! O, fraţi ai mei proşti şi peste măsură de mulţi, dar ce este România? Un pământ al nostru? Dar noi de multă vreme nu ne mai cramponăm de pământ. O istorie? Nu, căci cei mai mulţi nu ştiu ce sport e acesta " şi este un sport, la urma urmelor. Să fie oare România un popor, oamenii săi, aşa cum ne învaţă filologii sentimentali cu pretenţii mesianice? Improbabil, stimaţi concetăţeni, nici popoare nu mai există de mult, din vremurile în care războaiele se purtau cu arme albe, iar lumea se străbătea călare. Da, din mirificele timpuri în care războaiele se vedeau la lumina zilei şi toate ale lumii păreau la locul lor. Astăzi avem comunităţi. Aşadar, România fiecăruia se constituie din “eu şi echipa de fotbal, plus câţiva cetăţeni de care ţin aproape la manifestaţia de după”. Pentru că fără “eu” echipa de fotbal rămâne în pielea goală, arătând ca afacerea formidabilă care este, pierzându-şi caracterul romanţat, patriotic, şi deci aportul la “România”, iar ”eu”, fără echipă, mă văd frustrat de mobilul participării mele la definirea patriei mele dragi, România. Însă ea nu e a mea, dar nici a voastră, iar astfel compusă luaţi-o voi şi spălaţi-vă cu ea pe creiere, în continuare, şi să ne ferească Dumnezeu de războaie şi alte nenorociri, deoarece tot patriotismul nostru s-a dus pe fotbal.

Addendum: Altfel nu se poate explica prăbuşirea în patru labe şi mersul în genunchi în faţa a tot ce vine dinspre miazănoapte, şi nici blamarea virulentă şi de prost gust a României pentru toate ratările personale, care survine concomitent cu exaltările la fel de dizgraţioase ale aceluiaşi individ pe stadion, când România devine proprietatea sa particulară, mândria furioasă pe care o urlă ostentativ adversarului. În încheiere şi-n spiritul nimicniciei la care m-am dedat scriind acestea, mirosindu-mi mâna pe care am ţinut-o în tot acest timp în chiloţi, oricât de mult aş vrea să driblez realitatea, nu mă pot eschiva de la ea: la baie!

20 noiembrie 1995
Certuri cu bani şi vorbe electrice străbat până la mine spuma cenuşie a somnului. Încet, viaţa trece.

26 noiembrie 1995
Se spune că undeva, într-o toaletă spirituală, câţiva înţelepţi îşi puseseră în gând să urineze, cu scopul precis şi privator de orice plăcere de a scoate din bolul respectiv, folosindu-se de legi demonstrate ale realităţii, o sau un fragment de ceva, pe care ochii lor, tociţi de lectură, nu-l puteau desluşi fără să se apropie de oribilul căuş de porţelan. Nici unul dintre ei nu se simţea predispus la o asemenea autoviolenţă. Ca urmare, lucrarea luă un start optimist. Aceleaşi legi fizice se dovediră a fi o piedică practică în calea proiectului lor lăudabil, iar într-un târziu cei prezenţi vărsară lacrimile frustrării. Unii mai încercară o vreme, dar toate se dovediră zadarnice. Un diafan, angelic spălător de W.C.-uri din această categorie (spirituale, adică), se apropie de mica adunare şi, folosindu-se de cele mai neconvenţionale şi respingătoare procedee, adică folosindu-se de propria-i mână, extrase acea bucată imundă. O analiză cu satisfacţie, o mirosi şi o aruncă, pentru că se vădi bună de nimic. Ştergându-şi mâna respectivă de nădragi, făcu apel la cealaltă pentru a trage apa. Vuietul ce urmă lăsă micul spaţiu strălucitor şi probabil alb, iar mâna aceea de oameni se răspândi în mizeria înconjurătoare, în tăcere, căutând prin minţi ceva mai plauzibil.

(Metaforă androgină)

Astăzi, fiindcă m-am simţit jignit în ajun, am refuzat să ascult şi mai apoi să cred o explicaţie, am vorbit urât şi m-am folosit de toate avantajele pe care le-am avut pentru a-mi face înjositorul adversar (două proaste de fete) să se simtă prost că există. Am reuşit şi îmi rămâne să mă gândesc nu la ce-am pierdut (pentru că de la un moment dat nu mai este nici o diferenţă), ci la cât de mult seamăn cu ceea ce cred că aş vrea să fiu. Poate că sunt un porc umanoid. Soarele răzbate prin ceaţă şi-mi atinge cotul cu raza lui drept mână. Dacă mă mişc discret mă mângâie pe faţă. Adevărul e că fiind la fel de mort ca oricare dintre noi (sau de viu, dracu' mai ştie), nu are încotro. Dar eu mă simt viu şi cald şi cred că am un aspect gelatinos. Vă doresc tuturor pace, nefericire, războaie de calitate, iubire de femei şi de voi înşivă, prietenii mârşave şi disperate, sănătate ca să puteţi muşca din toate cele de mai sus, precum şi orice altceva v-aţi mai putea dori în rest. Înainte de a uita, vă doresc multe coincidenţe, ca să ajungeţi la credinţa că sunteţi speciali.

Cu dragoste dezinteresată,
cel mai bun dintre voi.

21 ianuarie 1996
La sfârşitul unei zile bune, să zicem, un gând născut din cele trecute mă fuljeră (sic!) nemilos: în ciuda tuturor aparenţelor, s-ar putea să fiu un gunoi.

?? ianuarie 1996
Interfaţă lirică, de rară vâscozitate şi preţioasă inconsistenţă stilistică, întru propăşirea aspectului artistic-hedonist al vieţii, actualmente situat într-o poziţie precară, intitulată mai mult sau mai puţin

Cald şi întuneric
Era în pântecul generos al mamei mele
Zăcând în nemişcare şi dispreţ, spre noua fază
Uitat de fericire, necunoscut de rele, scos la iveală de-o lumină
Violentă, parşiv redată într-o rază (şi scoatem rima)
Cald şi întuneric era în braţele iubitei
Sub părul calm nespus era de cald
Cu sânii grei pe umăr şi mâinile sub cap
(anatomic " la limita imposibilului, estetic " poate, cu mare greutate)
Cap în care cresc haotic şi-n neştire nevoile plăcerii.
O să fie cald şi acuma când o să sting eu focul
De-asemeni întuneric o să fac
Însă nu pot să nu constat că
Lucrurile nu mai sunt ce-au fost.

Addendum: “Nu zice: Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât acestea? Căci nu din înţelepciune întrebi aşa”. (Eclesiastul 7, 10)