Alergam; cinstit: fără grabă mergeam prin timp ca şi când aş fi avut vreme, laolaltă cu toată lumea, când m-am oprit şi cu obidă mare am zis sufletului meu: stai, obosit cum n-am mai văzut alt obiect în lumea aceasta peste puterile mele de mare, stai. Stai şi opreşte-te şi minte-te pe tine însuţi şi minte lumea şi imaginează-ţi, dementule, că eşti ceva, că eşti cu ceva mai mult decât nimic, şi mai curând varsă-ţi greutatea peste lume. Falsifică, atâta timp cât urli sau încerci măcar. De ce au să fie cele ce urmează nimic? Pentru că eu însumi sunt nimic, pentru că lumea însăşi este nimic, pentru că toate sunt nimic, pentru că literatura este nimic, pentru că a scrie este dintotdeauna una dintre multele încercări nefaste de a da formă nimicului. Din asemenea părinţi a luat naştere nimicul pe care am să-l înşir mai jos ca pe un program de tratament al minţii. Nu vă aplecaţi sufletele asupra nimicului care sunt şi ardeţi de pe acum foile pe care vi le pun în faţă. Nu pentru că ele ar ascunde cine ştie ce adevăr crâncen, ci pentru că ele, în adevăr, sunt nevrednice a fi citite. Unul care pretinde că vrea să scrie plecând de la premisa că s-ar putea să poată şi folosindu-se de un prieten mai mult imaginar pentru a-şi încuraja prostia. El va aborda un gen literar dificil şi probabil inexistent, pe care abia de va putea să-l justifice vreodată, iar el sunt eu. O carte dintr-o carte într-o altă carte - un fel de-a scăpa scrisului ca expresie a laşităţii şi lipsei de chemare. Celor care n-au dat încă foc demenţei mele, le ofer următoarele.
Ne cunoaştem de la începutul vremurilor, şi mai mult nu valorează istoria - istoria noastră. Am stăpânit împreună formele primitive ale dobândirii educaţiei prin dresaj, înspăimântându-ne la unison de răutatea abia descoperită a lumii, ca apoi să ne suim, cu piolete lucitoare şi pinteni la picioare pe cele mai înalte, pe care le-am găsit moi şi instabile, inapte de-a susţine perpetua mişcare a minţilor, prea laxe pentru instrumentele noastre atroce.
Acesta este felul său straniu de a spune că părinţii noştri se cunoşteau, fiind vecini şi că astfel am fost înregimentaţi împreună în aceleaşi colectivităţi şcolare, iar apoi ne-am ales aceeaşi carieră, pătrunzând în Universitate. Suntem, cred, buni prieteni, măcar pentru timpul lung pe care l-am petrecut împreună. Cu aceeaşi doză de îndoială, cred că am trăit bine şi că mai bine nu s-ar fi putut, în sfârşit, cred că ne putem identifica unul pe altul în rândurile celor mai apropiate cunoştiinţe. Abia acum, când îmi arată unde fusese mintea lui în toţi aceşti ani, împrăştiată pe câteva foi şi dischete din cele vechi, pe cale să iasă din uz, abia acum îmi dau seama că nu-l cunosc aproape de loc şi nu ştiu dacă trebuie să încep să-l evit sau să învăţ de la el. Doar pentru că-mi dau seama că nu poate fi periculos mai accept să-l mai văd şi numai graţie profesiunii pot să-i chestionez nebunia. În ce-l priveşte totul e neschimbat, ne întâlnim ca de obicei pentru a pune viaţa la cale şi ne ocupăm cu aceleaşi prostii intelectuale; aş fi vrut să nu-mi fi arătat niciodată multe din “creaţiile” minţii lui, aş fi vrut să-l ştiu în continuare scutul meu împotriva tăcerii şi hotărârilor pripite, omul de caracter care nu m-ar fi lăsat să cedez decât ispitelor demne de noi. De când m-a făcut părtaş, fără voia mea, căci n-am ştiut peste ce am să dau, la violenţa lui lipsită de orice discernământ, simt că mi se tulbură în memorie toate amintirile care ne leagă, trăiesc oroarea de-a fi fost înşelat o viaţă, alături de fascinaţia pe care o dă spectacolul unei minţi pe care boala o îndeamnă să se creadă liberă. Am să ordonez ce am şi-am să continui să discut cu el ca şi până acum, am convingerea reversibilităţii acestei nefaste revelaţii, decelez substratului său caracterul temporar, cred că lucrurile se vor înscrie până la urmă într-un normal acceptabil, ba chiar că se va fi produs o mişcare înainte, iar în cea mai rea eventualitate mă voi găsi în posesia unui excelent studiu de caz. Pe de altă parte, suntem înţelepţi, în vreun fel. Nu numai noi doi. Poate întreaga generaţie, cu toată stupizenia de care dă dovadă. Cel puţin în raport cu garda veche, care pare că-şi pierde minţile dincolo de limitele pe care le propune senilitatea. De aceea va trebui să fiu extrem de atent: n-aş vrea să pun pe hârtie lucruri care, relevându-mi prostia, să pară că semnifică indolenţa nesimţitorului scriitor de ocazie, lipsit de cunoştinţa literei şi de frumuseţea pe care pare că o atribuie experimentul actului oricum iresponsabil al scrisului. În fine, sunt entuziast în privinţa acestui demers, ceva semnificativ trebuie să răsară din eforturile unui savant şi ale unui nebun, scriu o carte! Dacă nu, mă aleg cu studiul de caz. Oricum, am să încep cu capitolul întâi, aşa cum se cuvine, iar pentru a deborda de naturaleţe am să-l las aşa cum iese după prima încercare. Mâine.
Da. În timp ce privesc nediferenţiat faţă de o vită oarecare conţinutul alb al foii, îmi trece prin cap că poţi să te faci de râs rău de tot scriind orice ţi-ar putea trece prin cap în momentul în care ai la îndemână tot ceea ce-ţi trebuie pentru scris, cum ar fi ceea ce tocmai mi-a trecut prin cap. Foarte mulţi au la îndemână tot ceea ce le trebuie pentru scris. Voi încerca să scriu o carte. În opoziţie cu inadecvaţii care încearcă acest lucru în ultima vreme, ceea ce ar trebui să mă proclame automat drept scriitor - într-atât sunt de penibile încercările contemporanilor în acest sens. Am s-o fac cât am să pot de lipsit de orice fel de prejudecăţi, cât am să pot de liber gândind. Mă consider savant, mă impresionează prea puţin filtrele esteticii şi prin urmare ar trebui să pot numi lucrurile, în loc să le fac să pară reflexii ale lumii mele, aşa cum se poartă, aşa ca un fel de scuză elegantă, adică. Aş putea da naştere unui tratat despre lume în general, conceput descriptiv, minuţios ca anatomia şi aspru ca o sculptură în fier, sau aş putea să mă rezum la a povesti ceea ce văd, în stilul celor vechi ai neamului meu, faţă de simplitatea cărora orice recunoştinţă se ruşinează atunci când este comandată de către nostalgiile actualelor forţe literare. Critica… Minunăţiile lumii în care trăiesc… Am multe de zis despre oameni şi despre lucrurile lor. Despre cum este într-adevăr o minune că omul persistă.
| Intromisiune | Începutul | |
