Înmormântare mistificată

M-am întors de la înmormântare aproape ca şi cum m-aş fi întors de la un chef oarecare, fără nici o dorinţă în afară de aceea de a dormi, pe care o datoram celor băute pentru sufletul mortului, căci am înmormântat cel mult un suflet în acel sicriu gol de trupul pe care nu l-am găsit nici până acum. Ca într-un banc nesărat, mama lui s-a dus dintre noi fără nici un alt diagnostic cu excepţia celui de inimă rea, acum vreo jumătate de an, iar restul s-au hotărât să-şi vadă de vieţile lor, după doi ani de căutări tot mai lipsite de speranţă. Nici eu n-am mai scris sau transcris nici un rând în anii ăştia. Nu reiese de aici, datorită convingerii pe care am dobândit-o referitor la cum n-are rost să scrii despre tine însuţi, dar şi eu sunt acum altul. Sunt cel care mi-am dorit întotdeauna să fiu, dar el, acum că e mort pentru noi, ar fi putut fi orice.

Lăsaţi-mă să vă vorbesc despre vremea demenţei sufletului. Vremea în care sufletul însuşi se prosteşte prin aceea că uită de trupul de sub el, sau poate pentru că e uitat de acesta, oricum, la vremea demenţei sale, sufletul înrobeşte trupul mai tare ca oricând şi-l face să pară un trup de nebun, chiar dacă mintea, cea mai interesantă parte a corpului, se supune în continuare aceloraşi legi. Sufletul dement uită tot ce i-a dat mintea prin medierea ochiului, după care, prin mijlocirea unui fenomen inexplicabil, începe să-şi amintească, sugerând vaste lacuri în ciment şi enorme columne vegetale acolo unde mintea revendică oţel, pentru că sufletul dement suferă de megalomanie. Vede lumină la întuneric şi se izbeşte de cea mai neagră beznă printre mii de raze. Se zbate, beat, printre invenţiile altor minţi, la care cea pe care o stăpâneşte aderă rebel. Se obligă să uite, şi astfel faptul că-şi aminteşte devine paradoxal. Spre deosebire de mintea sănătoasă, el îşi aminteşte ce vrea, aleator - şi naşte orice lume, pe loc, în care sălăşluind nu-i mai pasă de nimic, nici de chinurile la care-şi supune sclavul trupesc, nici de propria-i pierzanie, care, evident, se pierde în acea lume ca şi când n-ar fi fost vreodată presupusă. Iar în timpul care el însuşi se transformă într-un timp al demenţei, al uitării şi refacerii şi regăsirii perpetue, sufletul îşi compune dimineţi independente de orice măsurători stroboscopice, după voie, la miezul nopţii lumeşti chiar, şi la fiecare astfel de trezire se înconjoară de orice ar vrea el în zorile sale, zăpezi şi aurore, stele sau sânge, cer albastru şi fum sau hale imense găzduind sclavii care forjează săbiile viitorului. Tot atunci el poate să se bucure de muzică, copite alergând sau de scrâşnetele metalice specifice păcii. Acest dement în lumea sa, sufletul nu mai cunoaşte decât un singur poem, cel pe care-l scrie şi rescrie el însuşi, poezia străină nu mai poartă acest nume şi este respinsă - în afară de sine toţi poeţii sunt falşi, iar pentru că trebuie înţeleşi se transformă în oameni de ştiinţă. În aceste condiţii, sufletul devine însăşi lumea a cărei poezie şi-o asumă şi care se chirceşte netrebnică în el. Nu ştiu de ce un suflet se mai întoarce de acolo, dar este cert că o face, întotdeauna, după trei secunde sau optzeci de ani. Aceste călătorii ale sufletului sunt, la urma urmelor, imposibil de descris, însă se poate vedea clar cum toţi oameni fac o grămadă de tâmpenii din cauza lor. Delirul poate dura o secundă, şi-atunci tâmpenia ia formă în iluzia iubirii, sau zece ani, când ia naştere un război, sau o viaţă, când se manifestă geniul - oricum, e vorba de multiple eşecuri, de vreme ce singurul lucru bun posibil ar fi fost înstrăinarea sufletului în lumea sa, pentru totdeauna şi dintru-nceput.