Debutul detenţiei mele literare poate fi acesta: o mică comunitate de copii, o oază în plin centru urban, un paradis de dimensiuni enorme, situat practic în incinta Universităţii. Soare, castani, nisip, oreion şi varicelă, gustări de după-masa, teama de părăsire pe care psihiatri o pun în categoria pseudo-patologiei specifice copilului mic. O lume pastorală în mijlocul oraşului, cu studente care-şi satisfac stagiul militar prin preajmă, o lume înconjurând singurele fiinţe care-şi vor aminti în tonuri elegiace toate acestea. Plictiseala celui care ar fi forţat să afle despre ele citindu-le. De aceea, a scrie despre copilărie pentru a fi citit de către adulţi relevă impertinenţa şi infantilismul autorului. Singurele lucruri care rămân valoroase de pe urma copilăriei sunt prinse în ceea ce-şi aminteşte fiecare din a sa, de la extazul în faţa minunatei libertăţi de atunci, care este cerească în toate privinţele, până la lacrimile datorate diverşilor imbecili pe care maturitatea i-a surprins la fel de frustraţi ca şi când nu voia nimeni să se joace cu ei când erau mici. Pentru adult copilăria mai prezintă un interes practic doar prin faptul că, fiind a altuia, oferă ocazia de a fi martor la viaţa despre care se poate spune într-adevăr că este trăită de către un preafericit - creatura minunată din leagăn, cu imensa ei inconştienţă. Dacă tot am vorbit de preafericiţi, sunt convins că nici unul dintre ei n-are legătură cu sutana, barba şi mătăniile. Titlul acesta, conferit atât de uşor adultului teolog, nu este mai mult decât o promisiune cu iz de reclamă ieftină. Preafericiţii trebuie căutaţi numai în leagăne. Încă de pe atunci prietenul meu se manifesta oarecum anormal faţă de restul copiilor, însă prima dată când l-am văzut meditând (adică pradă unei paralizii care nu-i permitea nici să plângă) a fost în ziua în care a crezut că a fost uitat la grădiniţă pentru vecie. Aparţinătorii lui întârziaseră vreo oră. În şcoala generală am aflat pentru prima oară că pedeapsa corporală e permisă şi din partea altor oameni decât rudele apropiate şi că regimurile politice se reflectă la nivelul oamenilor obişnuiţi, fie ei învăţători sau profesori, într-un mod care nu are nevoie de mii de pagini care să-l descrie. Erau cu toţi speriaţi la început, au fost speriaţi şi după aceea, pentru că spaima lor se lega de politic doar ca să nu fie fără obiect. Altfel spus, atunci am văzut primele victime, într-un număr mare, şi am pătruns imanenţa stării de victimă în ce-i priveşte pe majoritatea oamenilor. Victime ale propriilor eşecuri, victime ale erorilor altora, victime ale unor frustrări vechi sau noi.
Ne mai rămânea să ne întrebăm ce legătură aveau toate acestea cu noi, de ce se răsfrângeau toate acestea asupra noastră. Răspunsul îl am acum: nu există victimă care să nu fie agresivă, gata să se transforme în călău, ca singură soluţie pe care disperarea fricii sale o poate permite raţiunii. În rest, aveam carnetele de elevi pline de reclamaţii spre părinţi pentru că “vorbeam în timpul orei”, făceam serbări şi defilări şi mergeam “cu şcoala” la muzee, luam câte un premiu şi ne pretam la activităţi sportive, ca să creştem mari şi frumoşi… numărul de proşti pe care l-am putut estima între cei mari în acea perioadă este probabil mult mai mare, doar că nu mă ajuta nici pe mine capul suficient atunci cât să-i identific pe toţi. Atâta mi se pare relevant din cât mai ţin minte din acele vremuri, atâta scriu. Dacă aş fi fost poet aş fi cântat foarte frumos despre cum se vedea lumea atunci, despre ceea ce acum pot doar să enumăr cinic: copaci, porumbei, flori, cer, soare, mama ş.a.m.d. Dar nu sunt. Şi nici nu vreau să-mi omor câteva ore scriind tâmpenii despre prostioarele pe care le fac copii şi despre cum acestea îi formează ca oameni.
Am căutat printre textele lui o piesă care să trimită într-un fel sau altul la evoluţia istorică a individului, poate chiar ceva autobiografic, pentru a mă inspira. N-am găsit. E drept că atunci, la începutul revelaţiei mele în ce-l priveşte, nici nu le citisem cu atenţie pe toate. I-am dat să citească începutul primului capitol şi i-am cerut părerea. Ştia despre proiectul meu literar, iar când îi vorbisem cu destulă exaltare despre el păruse total dezinteresat, aşa că exista şansa unei opinii indiferente şi sincere. Atât de indiferente încât i-a luat o săptămână să-mi citească prea scurta operă şi atât de sincere încât biletul pe care mi l-a dat drept răspuns începea cu “pe cine mama dracului crezi tu că interesează prostiile astea”. Mai zicea acolo că el a crezut că vreau să scriu ceva, nu să bat câmpii în legătură cu noi şi situaţia noastră pe această planetă, pe abscisa timpului. Ca exemplu pozitiv îmi oferea cele de mai jos. Fără îndoială, îşi bătea joc de mine şi de cartea mea, şi prin urmare o s-o mai vadă doar tipărită, când va fi gata.
(Auto)biografii în general şi universal valabile
În acest loc s-au născut la un moment dat o sumedenie de indivizi. Unii dintre ei au ajuns să se cunoască şi chiar să dea naştere altor indivizi, după ani şi ani. Lamentările vieţilor lor s-au intersectat uneori, iar aceia dintre ei care au manifestat înclinaţii literare au vorbit atunci despre destine şi despre cum ele se intersectează sau nu, au făcut cărţi despre oameni şi locuri, iar asta a fost principala lor lamentare. După un timp oarecare, nu prea lung, au murit cu toţii, de-a lungul mai multor ani. Scriitori au murit şi ei, odată cu ceilalţi şi cu tot cu opere. Într-adevăr, au murit cu toţii, după un timp oarecare, dar nu prea lung.
* * *
| Intromisiune | Începutul | Poticniri |
