Începutul sfârşitului

Îmi amintesc. Când mi-am sugerat pentru prima dată conceperea unei cărţi, înainte să mă fi gândit serios şi pragmatic la ea, mă aflam într-un moment foarte fericit. Nu mai ştiu pentru ce, însă mi-am văzut cartea ca pe ceva frumos, care să vorbească despre lucruri frumoase şi care să se termine frumos, nu dulceag, dar frumos - mi se pare într-adevăr o parte din artă să ştii cum să termini o carte. Frumosul e cel mai bine decelat sub lentila speranţei. Am citit pe undeva o prostie, care cred că aparţine unui om celebru, susţinând că urâtul are toate avantajele în faţa frumosului pentru că oferă ocazia schimbării perspectivei şi perceperii sale drept frumos - sau aşa ceva, pe când frumosul păcătuieşte prin imuabilitate şi prin urmare ar avea o valoare artistică subţire. Consola acel personaj o femeie urâtă? Mi se face ciudă că nu-mi amintesc exact de unde ştiu treaba asta, să-mi verific ţinerea de minte. Speranţa nu are efect transformator asupra lucrurilor urâte, ba chiar n-are nimic a face cu acestea, în schimb găseşte independent de ele micile fracţiuni de frumos, pe care le promite apoi celui ce speră, şi pe care nu i le dă niciodată. De aceea orice speranţă e o speranţă deşartă, împlinirile sunt împlinirile unor aşteptări. În plus, speranţa conţine voinţă, nevoie, de aceea este pe undeva nevrednică de frumos şi de aceea parcă nu mai merită să fie întreţinută; ar trebui înlocuită cu visarea, care nu aşteaptă decât complacerea în rezultatele căutărilor sale. Îmi amintesc degeaba.

Frumosul, fără îndoială, este pe undeva prin jur. Foarte multă lume pretinde că-l găseşte în orice, în toate lucrurile, ceea ce mă face circumspect. Eu ce am? Eu de ce nu debordez de bucurie înotând în această mare de frumuseţe? Încerc să iert pe toată lumea şi să-i iubesc pe toţi. Cel puţin ultima parte îmi iese destul de bine, pentru că nu am contacte cu foarte multă lume, aşa că pot iubi abstract şi idealizat marea majoritate care reprezintă restul, însă nu mă inundă nimic deosebit, cel mult mă simt mai relaxat, fiind în capul meu prieten oricărui om. Îmi dau seama de falsul pe care-l comit, dar nu ştiu cum aş putea face altfel - singura soluţie care-mi este accesibilă e păcătoasă: dacă toţi ar fi ca mine…! Ceea ce pot să fac este să mă tot uit în stânga şi-n dreapta, în sus şi în jos (iar Înţelepţii ar zice astfel despre mine că ar fi fost mai bine să nu mă fi născut), căutând înfiorarea frumuseţii absolute a tuturor lucrurilor, găsind în schimb numai prilejuri de a mă afla scârbit de faptul că frumosul e o etichetă sub care nu pot să mă uit.