Ea

“M-am apucat şi am cercetat toate lucrurile, cu gând să înţeleg, să adâncesc, şi să caut înţelepciunea şi rostul lucrurilor, şi să pricep nebunia răutăţii şi rătăcirea prostiei. Şi am găsit că mai amară decât moartea este femeia, a cărei inimă este o cursă şi un laţ, şi ale cărei mâini sunt nişte lanţuri”
Eclesiastul 7:25,26

“Rain came and took her away”
Uriah Heep

Ploaia, ploaie de vară, ascunzându-se printre curcubeele împerecherii sale cu soarele acesta nesănătos, o grămadă de apă… ploaia toamnei, apoi, apă căzând din cer, fără alt discernământ decât voia lui Dumnezeu, cu ce pot sau puteam eu să-i stau împotrivă? În acelaşi cuprins al absurdului imposibil de combătut, al durerii fără margini de a sta de o parte în a nu putea face nimic, în acelaşi substrat Inutil. Urie ucis în luptă pentru ca regele să-i ia femeia - aceasta e nimic! Fără luptă, fără curajul regicidului, lipsit de orice şansă a crimei sunt eu. Am ales metafora ploii, la care voi renunţa pe loc, spre a vorbi despre durerea care nu se va termina nicicând, pentru că nu voi muri nicicând, măcar pentru că fi-voi în veci ancorat în dinţii de fier ai acestei dureri. Nemurirea ca efect secundar al unei suferinţe atroce… iată atunci posibilitatea a orice. Imperii, destine mari sau mari descoperiri - nimic, nimic sunt acestea pentru mine şi teroarea inexistenţei care se agaţă, ca de singurul liman dezirabil al realităţii, de promisiunea atemporală a Posibilului. A Posibilului! Mi-am petrecut existenţa gândind, cântărind şi judecând lucrurile, încrezător în valoarea decizională a Balanţei, crezând cu toată puterea în mane, tekel şi phares, convins că Legea este. Pentru ca să mă pierd în ochii tăi negri şi să uit de toate în care am crezut. Pentru ca să te văd călcând pe toate legile mele mai decis decât aş scuipa eu pe nimicul edictelor istorice ale lumii. Pentru a săruta talpa ta ca semn al perisabilităţii sublime a ceea ce suntem, ca şi cum aş atinge blindajul tancului blând pe care-l visez făcând una cu pământul florile oricărui început, în afara celui care ne-ar face stăpâni ai lumii. Pentru ca să ucid orice pentru a te avea pentru mine, în exclusivitate, independent de legile geneticii şi până la sfârşitul vremurilor, pentru ca să ard împrejurul până la sterilul pământului, pentru a muri de ruşinea trivialului foamei împreună cu tine. Pentru ca să umplu pământul cu copii tăi. Pentru a putea contempla lumea mai puţin singur. Pentru a nu fi singur, pentru a nu lăsa frumuseţea ta să fie singură. Dac-aş afirma că integritatea venelor mele ţi se datorează, mulţi m-ar lua drept nebun.

Mulţi dintre acei nefericiţi care nu văd şi care n-au să vadă niciodată cărui episod sau incident din viaţa lor i se datorează evoluţia lor ulterioară. M-am gândit, folosindu-mi colateral dar extensiv sufletul, la un poem grandios, mai mare ca lumea - mai mare ca lumea… care să cânte splendoarea în care te scaldă ochii mei, anulând în acelaşi timp orice altceva capabil a-şi permite vreo interferenţă cu valoare de sacrilegiu, într-un asemenea context. Aş fi vrut să-ţi echivalez existenţa cu viaţa însăşi, astfel încât să recunosc hăurile de la hotarele morţii prin despărţirea de tine. Evident că n-am reuşit să compun o atare operă, căci cuvintele, care sunt masca cu care mă prezint în lume, mor în jurul tău înainte de a se strânge în poezia pe care o caut, dizolvate în nimicul care este orice nu ţine de tine. Atât de puţin mă interesează însă acestea… Vreau să mă întorc la tine. Cu pasiunea calmă care-mi caracterizează acum Ştiinţa. În timpul acela în care toate sunt iertate şi nimic nu mai contează, la vremea Fericirii vreau să (mă) uit, cu alte cuvinte.

Astfel, draga mea, se defineşte într-un mod elevat nimic mai puţin decât forţa perpetuării noastre, pare-se atât de legată de sânii şi de alte elemente ale dorinţei tale la care devin complice, astfel se dizolvă şi aceste ultime consideraţii în ceea ce este şi va fi cât este execrabilul Timp dragostea atât de tristă încât devine ridicolă pe care ţi-o port, şi în acest fel te transformă sufletul meu în muzica faţă de care Universul şi Eternitatea, ca şi concepte sau eventuale existenţe, nu mai semnifică absolut nimic.