Dispărut cert

Dispariţia prietenului meu a devenit o chestiune serioasă, scăldată în lacrimile mamei sale, pe care toate consolările mele n-o uşurează cu nimic. Îmi reproşează din priviri că nu sunt în stare să-l găsesc, eu, cel mai bun (singur) prieten al său. Am ajuns la un moment dat, pe parcursul lunii de când dispăruse, în posesia unor date încurajatoare pentru noi toţi - ţăranii văzuseră în zăpadă pata neagră a unui cort improvizat la liziera pădurii care mărgineşte pământurile extravilane ale familiei sale. Nişte ciobani le-au povestit cum că individul suspect care se aciuase acolo crăpase capul unuia dintre câinii lor, folosindu-se de o bâtă, şi le strigase de la distanţă că a prins un iepure şi că-i ajunge o săptămână pentru mâncat şi că n-are nevoie de nimic şi să nu se apropie pentru că se află pe pământurile lui şi va fi nevoit să le crape capul, aşa că l-au lăsat în plata Domnului, măcar până la primăvara care nu mai are mult până să vină. Am cutreierat acea moşie în lung şi în lat, am intrat şi în pădure, dar în afară de resturile unui foc relativ recent şi de multe ori reaprins n-am găsit nimic.

Au trecut aproape patru luni de când îl căutăm şi mai mult de două de când n-am mai pus nimic în carte. Poliţia e mai ineficace decât mine în ce priveşte căutările, iar eu sunt lipsit de orice informaţii noi. Aş vrea să scriu mai multe despre asta în cartea care se transformă fără voia mea în jurnal personal. Aş umple zece pagini despre căutarea nocturnă prin pădurea grohăind a mistreţii iernii sau despre chestionarele la care am supus toate personajele obscure care-l cunoşteau. La ce bun?