Afară
Azi am fost în sfârşit afară, adică afară din oraş, printre plante, ca şi cum aş fi putut găsi ceva acolo, dacă nu nou, cel puţin paşnic şi prietenos faţă de nervii mei. De acolo, fiind înalt, se putea vedea mica aşezare în care vieţuiesc, la mare distanţă, acoperită de un văl de praf, miniaturizată. Priveliştea se prezenta dealtfel destul de absurd, o aglomerare de chestiuni artificiale pe fundul unei căldări prea joase ca să le ascundă în întregime, iar prin ochii mijiţi totul se putea aproxima la o grămadă de gunoi din cele ce se găsesc pe lângă locurile unde tocmai se construieşte sau dărâmă o clădire, conţinând bucăţi de sticlă şi cadre de lemn, faianţă, cărămizi şi cârpe. Această dispunere paradoxală a spaţiului din care ieşisem mă făcea să cred că se poate scuipa de sus până în oraş. Asta mi-a plăcut. Apoi m-am enervat, pentru că am început să umblu ca un bezmetic de jur împrejur, călcând printre buruieni şi pe sub copaci, în căutarea a patru pereţi familiari. Din fericire aveam ţigări cu mine. Am fumat în soarele care ardea tare - nu m-am liniştit, în schimb am dobândit o stare de iritaţie care mă aduse aproape de lacrimi; din apropiere, printre arbori, se auzeau voci care dacă s-ar fi reflectat din beton ar fi sunat strident, aici însă, estompate, erau şi mai lipsite de familiaritate, ba de-a dreptul ameninţătoare. Anxios, am coborât în grabă în josul livezii lăsate într-o paragină aproximativă, până nu le-am mai auzit. Am stat jos, obosit de atâta umblat. Am întârziat în a-mi aprinde o ţigară - nu se auzea nimic, adică nimic cunoscut, motoare, urlete, frâne, râsete, vorbe, muzică. Nimic, nimic. Am aşteptat o vreme, destul de speriat de singurătate. Apoi am auzit păsări, vânt prin frunze. Mi-a plăcut, dar m-am grăbit să-mi bat joc de mine, de peisaje şi situaţii evocatoare în general şi de toate descrierile idilice pe care le-am întâlnit prin cărţi şi tablouri, ceea ce mi-a dat satisfacţie. Pentru scurt timp, căci m-a lovit o senzaţie de părăsire cum nu cred să mai fi trăit vreodată. Privind în sus era să mă apuc de plâns - cerul lipsit de creneluri de piatră era cu totul şi cu totul imens! Încet, m-am liniştit, pe măsură ce împrejurul a început să curgă lin pe sub mine, care mă înfundam în pământ. Am văzut o şopârlă, o ciocănitoare şi, mai cu seamă, un iepure. Printre două rânduri de copaci mişcători am văzut poarta albastră a raiului şi drumul verde-auriu spre ea. Am aşteptat sunet de orgă şi coruri de îngeri, dar liniştea omorî această speranţă şi odată cu ea toate concepţiile mele absurde. O pace indescriptibilă, care anula tot ce ştiam. Nu mă mai interesau deloc teoriile născute în mediul urban, iar ţăranul şi munca sa, satul cu problemele şi arta sa, pământul ca mamă a tuturor şi alte asemenea inepţii mă interesau şi mai puţin. Exista doar această binecuvântare fulgerătoare, ca un zâmbet verde filtrat prin vitraliile cerului, legănat de vânt prin toate nuanţele ironiei, o curgere paşnică de jur împrejur, plină de toate liniştile lumii - mâncare, femei, copii, somn, războinici, Dumnezeu… Iertarea definitivă a tuturor condamnărilor care se găsesc în Scripturi şi de-a lungul şi de-a latul mileniilor irosite, la câţiva kilometri şi zece mii de ani de groapa de gunoi din vale. Dezlegat de toate şi nemuritor am zăcut multă vreme acolo, nepăsător printre minunăţiile ascunse prin toate veacurile şi aruncate, mici, la picioarele mele, pe reflexia verde a bolţii. Ascuns într-un ocean de iarbă, un animal alb scos din istorie. Liber.

Un imbecil s-ar grăbi să se întrebe “Ce-am făcut ca să merit o asemenea atingere”? Un altul s-ar lămuri pe sine: “Conjunctura psihologică momentană, structura particulară a mecanismelor minţii care au făcut-o posibilă, alături de mereu influentele elemente ale peristazei, dând naştere unei situaţii atât de ciudate m-au binecuvântat în acest fel”. Ce prostii poate să nască închiderea ochilor, scăparea din vedere a suferinţei. Eu m-am bucurat după aceea, ca de ceva trecător însă. Şi am fost cu atât mai trist, cumulativ. Însă m-am ales şi cu ceva definitiv, mare şi important, pe măsura minunii. Anume, mi-am dat seama că, în fapt, nu-mi place nimic. Dar absolut nimic. Nu-mi place natura, nu-mi place omul, înţelepciunea şi filosofia, muzica şi celelalte arte, biserica, politica, tehnologia - nimic, absolut. Evident că prin acest filtru necruţător nu mai pot privi la circul cotidian ca la ceva real, existent. Întors de unde am plecat, am reîntâlnit, inevitabil, suferinţa omniprezentă. Am rămas aşadar cu acestea două: totala neplăcere (în sensul de ne-plăcere) pe care mi-o produc toate şi permanenta mărturisire a suferinţei. Între ele pluteşte, de neatins, amintirea, iar peste ele am clădit, operă încă neterminată, tot ceea ce sunt eu pentru ceilalţi şi pentru lume, ba chiar pentru mine însumi. Această întreprindere îmi reuşeşte foarte bine, prea bine uneori, căci mă pierd în această proiecţie a mea şi uit că nu e pentru mine şi că nu mă priveşte, că singura mea datorie faţă de ea este aceea de a o întreţine. Poate greşesc astfel spre binele meu şi nu mă prăvălesc în insipidul dureros care am devenit, în care amintirea se pierde de tot şi care mă aşteaptă numai pentru a-mi oferi o moarte vie şi prematură, în clişeul de prost gust şi prost instaurat al mizeriei boeme.