Din abis
În dimineaţa acelei zile splendide şi pline de curcubee a anotimpului ploios swami făcu elevului său european marea onoare de a se abate pe la modesta chilie rezervată uzului acestuia. Îl găsi pe discipol numărând mărgele şi mai găsi că singura diferenţă dintre ei este migdalarea ochilor şi umiditatea crescută a hainelor galbene ale maestrului, care-l lăsa însă indiferent. “Să-ţi fie inima curată a roua ce se adăposteşte în căuşul vergur al florii de lotus, iar mintea fie-ţi una ca umbra sfântă a vacii sub un singur soare”, ţâşni molcom şi splendid salutul omului divin, lăsându-l pe neofit în imposibilitatea de-a răspunde. “Iubitul meu student şi învăţător, iată că te afli în acea etapă a mayei, pe care încă o numeşti zi, în care se arată căii tale necesitatea scoborârii în abisul pe care îl conţii; ai învăţat că nimic nu e ceea ce pare, dar cu aceasta n-ai ajuns nici la jumătatea Învăţăturii, tu trebuie să vrei să afli că totul e nimic”. Discipolul fu peste măsură de încântat de această posibilitate, iar freamătul lui, deşi mascat, îl făcu pe maestru să surâdă - elevul avea încă voinţă, era deci departe de-a fi pregătit. “De aceea, am să te asist acum, după puterile mele, deloc mici, în excursia pe care ai s-o faci în adâncurile negre ale minţii tale. Te previn astfel că vei găsi acolo negre falduri, de a căror dare la o parte eşti singur şi total răspunzător; dacă, înconjurat de tenebroasele perdele vei vrea încă să ştii, te vei cufunda în ele şi le vei traversa în toate direcţiile cu scopul de a le identifica centrul, care scapă definiţiei geometrice, fiind de aceea foarte greu de găsit. Acolo, în Centrul Minţii Tale, vei da peste ceva, care ţi se va face accesibil, se va înfăţişa într-o formă corespunzătoare cu stadiul minţii tale, cu alte cuvinte îţi va fi cu putinţă să-i înţelegi aspectul. Aici abia se ridică adevărata şi iluzoria problemă: vei fi oare capabil să interpretezi favorabil o atare apariţie şi s-o accepţi îmbrăţişând-o ca fiind ceea ce eşti?”. “Da, vreau să săvârşesc aceasta”, vorbi cu mult mai reţinut studentul, căci observase la rându-i surâsul dojenitor arborat doar pentru el.

Aşa că perechea se postă în poziţia lotusului pe modesta rogojină care o despărţea de pământul reavăn constituind podeaua colibei. În sunetele guturale şi halucinante emise de către cel vârstnic, incredibilul traseu începu să se desfăşoare, abisal şi promiscuu. Morişca lumii senzoriale prinse a se roti violent, toţi stimulii tuturor simţurilor cunoscute se învârteau bezmetic în dansul nebunesc al căutării simţului pereche, forme necunoscute ale materiei se ascundeau în impalpabilul câmpurilor, istoria se izolase de tiparul său şi, personificată, făcea ghiduş cu ochiul individului, stând alăturea de restul panteonului inventat de om, ontogenia se suprapuse morfologic peste filogenie şi-şi refuză argumentul, pietrificând estetic pe miticul prelat, iar râul evoluţiei se preschimbă în baltă, se demască pe sine ca fiind originea stagnării. Monadele prezise se sparseră în imposibile şi cu atât mai inevitabile bucăţi, ca să se strângă apoi în bucata din care nici una nu va mai putea scăpa vreodată, supuse în fine definiţiei, în timp ce toate cărţile lumii se de-scriau în încercarea de-a recompune haosul. Dar toate acestea nu erau străine călătorului în abis; acum, forţându-şi mintea să capete valoare de forţă organizatoare, el trebuia să refuze acesteia rolul de oglindă şi burete, el trebuia să ucidă aparenţa minţii sale. Deşi cei trecători prin preajmă vedeau prin ceaţa ploii doar două siluete galbene, cei dăruiţi ştiau că timpul luptei începuse. Trecuse ora morţii curcubeelor, când un fior care străbătu trupul aproape de epuizare al tânărului sectant marcă depăşirea momentului critic. Iată cortinele promise! Ce negru viu şi mobil, neomenesc! Nimic pe această lume nu poate fi mai negru. Esenţa în mişcare purcese la a străbate magma aceea mişcătoare, sufocantă şi totuşi permisivă, imaterială, dar prezentă: era momentul căutării centrului. Lungi au fost relativităţile numite ore în care s-a desfăşurat epuizanta căutare. Într-un târziu, când frustrarea concentrată-n clipă chema fără patimă abandonul, minunăţia se produse - suspendat în hamuri invizibile şi izolat de negrul dimprejur, acel ceva miraculos se ivi ca să producă Centrul. Un porc, roz şi neted, rotund şi grăsan, cu zâmbet suav în incrustaţia râtului său, se balansa fantomatic în câmpul concentrat al percepţiei introspective, grohăind uşurel şi neutru, nu fără o degajată satisfacţie, ca şi cum s-ar fi bucurat de întâlnire - era sinteza speciei sale, era PORCUL. Înainte de-a apuca pe meandrele interpretării, discipolul vroi să culeagă toate caracterele acelei vedenii. Atinse - inexistenţa eterului, ascultă - susur de ape clare, gustă - ambră înnobilată de consistenţa fragedă a cărnii, mirosi... O, zei! Percepţia se întoarse cu viteza luminii şi ca lumina violentă a fulgerului îşi revendică tot dreptul, se instală tirană călare pe şeile voinţei şi îşi uită grăbită scurta pervertire, îşi proiectă esenţa afară din delir. Maestrul nu se clinti la zvâcnirea care-i aruncă elevul în poziţie verticală. În noaptea deja bătrână acesta tremura din tot trupul, de furie. “Mie - orice, orice... dar un porc!!”, urlă dânsul. Swami zâmbi cu toţi dinţii şi cu pacea celui care ştie: “Un porc - e semn bun”. Abia când văzu că tânărul său companion se despoaie de hainele galbene şi, înjurând, acum pe limba poporului său, îşi strânge puţinele efecte în geamantanul cu care venise şi-apoi o ia la goană, suduind încă, prin noapte şi prin ploaie spre poala muntelui aceluia, unde îl aştepta, cenuşie, gara, swami lăsă o încruntare să-i locuiască pasager fruntea. În următoarele momente, ridicat pe picioare, el se închină de câteva ori, mormăi ceva ce părea să aibă rimă şi în cele din urmă, însoţit de sau poate provocând crăparea de ziuă, o luă la pas încet spre corpul principal al mănăstirii, căci în ziua care se năştea avea de judecat cu imparţialitatea indiferenţei pe doi din fraţi săi: pe unul care, dezis de realitate, se împărţea burghez femeilor, în haine ostăşeşti, şi pe un altul, sărman nebun care condusese nimic mai puţin decât un puci, menit a răsturna divină organizarea monahală. Profesorul era, ca întotdeauna, în toate liniştit, iar dojana lui avea să fie, ca întotdeauna, echivalentă cu iertarea. Toate erau de pe acuma bune, căci nu peste multe ore, când străinul va fi ajuns la malul mării, uitat va fi şi porcul din abis, uitate vor fi toate şi vor începe iară, în dimineaţa noii zile, întotdeauna plină de curcubee, pe masivul din anotimpul ploilor.