Am recitit tot materialul, înduioşător de puţinul material, pe care l-am redactat până acum. Dezastru. Aşa nu merge, aşa n-am să ajung niciodată să-mi scriu cartea. Până acum n-am scris mai nimic, cea mai mare parte din text îi aparţine lui şi nu semnifică nimic... nu învaţă pe nimeni nimic. Am recitit pseudo-jurnalul încorporat în textul principal şi mi-am dat seama că este, în fapt, o porcărie, şi că nu reflectă nimic din spiritul sau “gândirea contemporană”, aşa cum mi se păruse. Sau poate am selectat eu părţile cele mai proaste şi mai vulgare din el. Sunt obosit, m-a obosit rutina ciclică a acestor ani: cursuri, stagii, studiu, birt, studiu, cursuri, examene, chefuri, stagii, vacanţă pe litoral, la nesfârşit. Nu ştiu nici eu exact de ce printre toate acestea insist în a scrie ceva. M-am apucat de lucru cu mare entuziasm, printre toate celelalte, am citit chiar pe la alţi despre cum şi-au scris ei lucrările, am crezut că, în cel mai rău caz, o să iau ca model schema clasică… intrigă, punct culminant, deznodământ… sau aşa ceva, având în vedere că mi-am propus inconştient genul romanului. Mai bine optam pentru tratatul despre lume în general, conceput descriptiv, minuţios ca anatomia şi aspru ca o sculptură în fier. Nu, nici de ăsta nu mă simt în stare. Ce penibil! Am ajuns să mă vaiet în felul acesta ţinând în mână o lucrare de câteva foi! Şi când mă gândesc ce introducere mi-am compus… Stupid. Iar prietenul meu nu este nici pe departe nebunul pe care l-aş fi vrut, laş cum sunt, drept muză. Mi-ar fi plăcut să scriu despre un nebun patent. Dar el nu e. Atâta doar că tare m-am înfierbântat în introducere, gândindu-mă la o nebunie ideală, pe care am proiectat-o, literar, asupra lui. De ce insist?! De ce? Pentru că nu-mi place ce scriu ceilalţi? Nu, nu pentru atât de puţin. Poate pentru că vreau doar să învăţ să scriu, să învăţ să vorbesc, pentru că văd că nimeni în jur nu ştie nici una, nici alta. Nu vreau să aprofundez gramatica, ci vreau să declar ceva, să proclam ceva… Comicul situaţiei în care m-am pus începe în acest punct.
Cărei nelinişti sau traume sau libertăţi din existenţa mea să-i confer eu forma şi forţa unei proclamaţii? M-am născut, trăiesc acum şi o să mor cândva. Gata. Nici nu caut extraordinarul în toate cele ce mi s-au întâmplat, ba chiar tot ce se scrie ca închinare la extraordinar mă lasă rece, n-aş putea scrie despre extraordinar. Nici n-aş putea elogia ordinarul, n-aş găsi în el nimic care să merite să fie interpretat, dezvoltat, urmărit. Unii au reuşit. Eu n-o să pot cu siguranţă - când mă gândesc la ordinar, la comun, îmi iau un elan entuziast pentru a realiza nişte statistici, dar atât. Poate o să fac din asta cartea lui, o s-o umplu cu textele lui, despre care pot spune deocamdată cu certitudine doar că sunt într-un volum suficient pentru o carte mică, şi poate că o să-l comentez pe alocuri. Poate o să-l plagiez chiar. N-am cu cine vorbi despre lucrurile acestea. Poate ar trebui să citesc mai multe biografii şi autobiografii de scriitori, ca să văd ce aveau ei şi-mi lipseşte mie. Poate nici asta n-o să-mi ajute la nimic. N-am cui cere o părere, fir-ar a dracului de treabă! Colegii aceştia ai mei nu citesc nimic, sau aproape nimic (unul dintre ei citeşte de trei ani la opera lui Balzac, altuia Decameronul i-a luat un an şi jumătate, alţii s-au abandonat fascinaţiei reflectării ultimului război mondial în literatura pseudo-documentară, iar alţii au deprins cititul numai graţie instinctului şi presiunilor exterioare şi nu folosesc la mai nimic această deprindere), în timp ce singurul ins care poate să mă ajute îşi bate joc de pornirile mele literare. Recitind eu însumi ceea ce am scris până acum, înclin să-i dau dreptate. “Debutul detenţiei mele literare”… Ce vrea să însemne asta?! Trebuie să vorbim, deşi am luat hotărârea să nu-i mai pomenesc de carte, şi poate ar trebui să mă concentrez în a găsi motive pentru a n-o mai scrie, în loc să caut o cale optimă de a o face. Poate e vorba doar de o pornire morbidă care trebuie combătută.
Ne-am întâlnit şi i-am cerut să stăm de vorbă despre proiectul cărţii mele. Văzându-mă plouat, a fost cu mult mai receptiv la ce-i spuneam. Am discutat mult timp despre cărţi, în acelaşi veşnic cadru obscur pe care-l oferă sutele de birturi din oraş, bodegi care schimbă dramatic faţa acestuia. Oraş universitar, cică. Am vorbit despre nou, despre rostul scrisului, despre ce înseamnă un mesaj rezistent în timp, despre capacitatea omului de a învăţa, despre ce trebuie şi ce nu trebuie scris şi despre arta care poate lua naştere ca efect secundar al scrisului sau care, dimpotrivă, este rădăcina acestuia. Despre meserii legate de scris. Scris şi ştiinţă. Scris şi viaţă. Scris şi orgoliu. Scris şi prostie. Scris şi trădare. Scris şi nevoie. Despre trecut şi viitor, despre foame ca premisă a creaţiei, despre drog ca scuză, ca retragere laşă sau ca şi cheie, despre femeie, despre percepţie şi comunicare, despre sistemul nervos central al omului şi despre limbajul C şi inteligenţa artificială, apoi despre relaţia dintre numere şi muzică, despre femeie din nou. După ore, ne-am găsit vorbind despre toate câte sunt pe lume, mai puţin despre scris şi în particular despre scrisul cărţii mele, care prin intemperiile beţiei îmi şi apărea trasat în aer, încărcat de tot ceea ce contează în univers, aşteptând să se pogoare pe paginile nespus de semnificativei mele lucrări. Aerul dimineţii de iarnă ne-a trezit plesnindu-ne peste feţe, în întunericul orei trei. I-am amintit de mine şi de problema mea cu cartea. Mi-am amintit şi de jurnal şi i-am spus că cred că e o porcărie care nu poate constitui literatură. A fost de acord pe loc. Ne-am despărţit atunci, ca să ne întâlnim din nou, în fiecare zi, ca de obicei cu ocazia cursurilor, timp de o lună, în care n-am mai vorbit decât prostii şi în care cartea mea n-a mai fost pomenită de nimeni. Îmi stătea doar mie ca un ghimpe în ochi, această incapacitate a mea de a o scrie şi a o termina odată, măcar ca să pot proclama că am scris o carte. Ulterior mi-a demonstrat că nu uitase şi mi-a mai dat o lecţie, zicea el, inspirată din lunga noastră discuţie, care însă a avut un efect foarte bun asupra mea, m-a surprins într-un fel plăcut şi chiar mi-a folosit, legat de ce este a face literatură. Evident, nu sunt de acord cu verdictele lui, însă uşurinţa cu care susţine el că se poate scrie este într-adevăr reconfortantă.
* * *
| Jurnalul (III) | Deziluzia | Cum să (nu) scrii nimic |