Motive pentru a nu scrie şi publica nimic literar

Motive triviale care nu pot sta în calea unui ins a cărui libertate îi îngăduie nesimţirea (sau invers):

1. Repetiţia în toate cele.
2. Se va face, cu siguranţă, proba vanităţii autorului.
3. Mărgăritarele, dacă sunt prezente, ajung îndeobşte la porci.
4. Inutilitatea acestei întreprinderi într-o lume plină de învăţaţi interesaţi exclusiv de înţelepciunea proprie, nu de puţine ori pe bună dreptate.
5. Inutilitatea acestei întreprinderi într-o lume în care citesc puţini, din care mulţi din cauză că dă bine, iar pentru aceştia există capodoperele literare consacrate, în timp ce alţii o fac sub formă de sublimare, nu pentru a se alege cu ceva.
6. Particularul nu interesează pe nimeni, pe bună dreptate, iarăşi.
7. Explicaţiile care trebuie date ulterior, chiar în cazul unei lucrări care n-are nevoie de ele.
8. Nutrirea parazitului care “n-are nici durerea în suflet, nici muzica pe buze” - criticul literar.
9. Frecventa incongruenţă dintre ceea ce ştie autorul şi ceea ce încearcă să demonstreze.
10. Constrângerea la convenţie, care dacă nu există se cere produsă prin procesul greu şi umilitor care face ca posteritatea să fie cea care acceptă “noul” abia atunci când atributul devine impropriu.

Motive severe care ar trebui să stingă orice pornire de a scrie, darămite de a publica:

1. Actul este reflexiv - efectele îşi vor vicia cauza, care este chemarea de a scrie ceva. Acordând cauzei ca ansamblu de motive toate atributele pozitive posibile vom vedea cum acestea se pierd odată cu obţinerea (şi publicarea) lucrării - vom fi asistat la naşterea efectelor, care în cazul acestei înlănţuiri particulare au darul de a trivializa cauza (în ce fel ştie oricine a scris vreodată un rând). Astfel, acea raţiune primă a scrisului pe care am denumit-o aici “cauză” îşi va pierde farmecul şi deci rolul de propulsor pe drumul unei cunoaşteri oarecare, totul sfârşind într-un zid de regrete şi plictis. Revenind la parabola mărgăritarelor, autorul se porceşte el însuşi.
2. Trebuie făcut întotdeauna sacrificiul traducerii limbajului propriu într-un cod inteligibil şi acceptabil pentru public. În cazurile extreme (de altfel singurele care pot conţine cu adevărat ceva) acest sacrificiu implică afectarea esenţei intime a scrierii, ceea ce anulează tot efortul de a o scrie.
3. Tentaţia constantă de a scrie (şi) pentru alţii, cu efecte cu atât mai indezirabile cu cât în “alţii” sunt conţinuţi şi critici. Trădarea nenăscutului sine literar, cu alte cuvinte.
4. Expunerea de bună voie la judecata vulgului - semn de insuficienţă a forului interior, situaţie în care orice discuţii sunt de prisos.
5. Marea oboseală care decurge din acest act, începând dinainte de gestul propriu-zis de a scrie.

În concluzie, orice intelectual de teapa noastră trebuie să tindă spre a scoate din el o unică Lucrare, în cazul în care nu poate sub nici o formă să se abţină, care trebuie să dea dovadă de următoarele:

1. Consistenţă în a urmări meandrele instabilităţii gândirii autorului, singura formă de gândire în stare de a naşte ceva.
2. Lipsă de acurateţe în auto-încadrarea în vreun stil oarecare. Lucrarea nu trebuie să imite nimic, dar nici să încerce să creeze ceva nou în acest domeniu potrivit mai degrabă matematicienilor.
3. O cât de mare profunzime a obscurului în materie de expresie. Pe cât de clar trebuie să apară conţinutul ideatic sub lentila tropului pseudoesoteric, pe atât de impenetrabilă trebuie să arate jungla de vorbe care pare că alcătuieşte lucrarea în sine. Ideal ar fi să se vizeze forma fizică a scrierii, anume ea să fie tipărită în caractere cu dimensiuni sub limita vizibilităţii, în afara unei mici părţi iniţiale, care va trebui să conţină o chestiune imensă, care să stârnească interesul. Astfel, peste timp, inconştientul lector potenţial va plonja direct în hermeneutică, îmbăindu-se în toată satisfacţia ce decurge de aici.
4. Autocritică, în sensul că autorul îşi va da seama de cât de prost şi lipsit de caracter este încă din faza redactării materialului, însă din întrebarea pe care şi-o va pune referitor la inutilitatea demersului său se va ivi ceea ce îl frământa de fapt. După aceea, el va scrie cu mult mai puţină necinste.
5. Nesimţire şi nerecunoştinţă. Păduchele scriitor, în sensul cel mai bun pe care poate să-l sugereze această alăturare, nu trebuie să creadă, de exemplu, că a clădi pe temelia apercepţiei transcendentale înseamnă a plagia, pentru că doar din întâmplare Kant s-a născut mai devreme, şi nu trebuie în nici un caz să-i fie recunoscător acestuia pentru nişte lucruri pe care nu l-a pus nimeni să le gândească şi care s-ar fi ivit şi singure în capul autorului, mai devreme sau mai târziu (în schimb şi nu doar în treacăt, a nu iubi şi respecta ideea posibilităţii lui Kant este un semn de subţirime a caracterului).
6. O manieră opacă de a pune problema şi de a oferi eventualele rezolvări, ceea ce va face textul extrem de greu de manevrat. Numai aşa poate fi obţinută perpetuu bucuria descifrării de sine şi se va tenta totodată, la noroc şi cu sprijinul larg al inconştienţei criticului de meserie, întemeierea unui fel nou de a scrie.
7. Conştientizarea perfectei inutilităţi a ceea ce tocmai se scrie, iar perfecţiunea acestei conştientizări este singura care oferă protecţie în faţa iluziei importanţei proprii, căreia îi cad necontenit pradă toţi ceilalţi scribi şi care sunt astfel consumaţi de ea într-o transă care îi mână spre ciudatele apucături ale agregării în comunităţi nici mai mult nici mai puţin decât literare şi care îi determină să se recomande drept "scriitori", formulă ce are greutatea efectului pe care l-ar produce un om care respiră (în viaţă deci, ceea ce nu ţine de el decât sub forma orgoliului) recomandându-se, definitoriu, drept "respirator".
8. O textură rarefiată a îmbinării vocabulelor, ceea ce garantează atingerea opacităţii despre care vorbeam. Conceptele trebuie să se scurgă prin ochiurile mari ale acestei plase, în contrast cu dezagreabilul efect invers care este produs atunci când printre rarele şi fixele concepte prezentate se preling puhoi cuvintele, ca atunci când vreun nebun scrie ca să nu stea degeaba nici un cuvânt din dicţionar. În ce priveşte gramatica, singurul lucru care trebuie ţinut minte, în acest context, este că abordarea sa trebuie să se facă la fel ca în cazul unui manual tehnic, nu ca şi cum ar fi vorba de o ştiinţă. Orice abatere de la acest principiu are să miroasă a stilul unuia ţinut din scurt, ca şi cum n-ar fi destul de rău că ar mirosi a stil în general.
9. Neprihănire, nevinovăţie şi inconsecvenţă. Cel care nu şi-a găsit nimic mai bun de făcut decât să scrie trebuie neapărat să profite de situarea sa în acel teritoriu unde toate acestea sunt posibile şi imposibil de condamnat - se află pe domeniile literaturii. El va trebui, respectând cele de până acum, să scrie cu toată convingerea şi forţa ceea ce-l mobilizează la un moment dat, ingenuu şi relaxat, pentru ca după trei foi să demaşte vehement absurditatea unor asemenea idei, străin de orice inhibiţie care s-ar putea valida într-o atmosferă de consecvenţă. Se vor împlini astfel câteva lucruri întru totul frumoase: nici o idee nu va rămâne nescrisă şi necombătută, se va fi creat iluzia estetizantă a unui conflict interior, va fi incrementată credinţa cititorului că se află în faţa vreunei minunăţii şi se va fi pierdut orice speranţă de comprehensiune a întregului sistem. Nu în ultimul rând, autorul însuşi va beneficia de efectul soporific pe care îl poate oferi zburdălnicia gândurilor spiritului savant.

În afară de acestea şi călăuzindu-le, un singur obiectiv poate să stea permanent în ţinta inconştientului care insistă să scrie. Acest obiectiv, care trebuie urmărit asiduu pentru a putea obţine ceva de pe urma acestei înjositoare activităţi, se concretizează în dorinţa arzătoare de a termina mai repede, pentru a grăbi momentul supremei satisfacţii cu care se va trece pe frontispiciul oricum micului tom, cu caractere turgescente:

“Tot ce urmează de aici încolo nu este bun de nimic şi trebuia scris cu caractere de dimensiuni sub limita vizibilităţii".
Cum ar fi: "Aşadar, inedita lucrare de faţă abordeaza aceleasi tampenii specifice omului, ca dintotdeauna".

Vezi şi tu, drag prieten, la ce fel de mizerii trebuie să-ţi expui spiritul pentru a produce încă nişte fum. Iar dacă printr-o nefericită şi de neînţeles succesiune de împrejurări presupusa ta carte ar ajunge să capete notorietate, atunci să te aştepţi de la mine la pretenţia de a te asculta în public, susţinând cu un străin binevoitor un dialog similar cu acesta, el şi apoi tu: “Ce părere aveţi despre această lucrare, domnule. Mie mi se pare bună, ceva nou”... “Este un gunoi!”, vei răspunde. “Dar aţi citit-o cu adevărat, măcar?!”, se va indigna el din cauză că scuipatul pe părerea sa îl va atinge pe el. “Am scris-o”, vei recunoaşte agresiv, ca să termini ce-ai început şi ca să redevii amoralul sau imoralul care eşti de fapt, după puteri. În privinţa mea, dacă voi trăi vreodată rătăcirea de a scrie ceva literar, semnificativ în volum, voi veni singur la tine şi-ţi voi destăinui: “Am plecat să încalec lumea, să-l găsesc pe Dumnezeu şi să-l arăt la toţi, să caut marginile, găurile şi izvoarele realităţii - şi-am ajuns scriitor! Te rog să-ţi faci o datorie din a vesti tuturor celor care mă cunosc că a venit timpul în care mă pot considera ratat ”.