Bo Ema

Într-un birt cu terasă, luminat ca ziua, se întâlnesc zilnic (adică efectiv zi de zi) o mulţime de nerozi spre a admira realismul fotografic şi o dată chiar televizat al desenelor de pe pereţii albi, pentru a se îmbăta pe bani puţini până la punctul în care îşi aduc aminte că sunt prin formaţie profesională profesori, doctori, ingineri sau pictori ori - mama lor de paraziţi - publicişti, întru a se turmenta dincolo de acest punct spre a ajunge la concluzia că profesionistul din ei este la rându-i un om care are toate motivele şi drepturile pentru a se îmbăta şi mai mult decât atât, până la a atinge credinţa fermă şi local specifică a importanţei personale în cultura mondială, care iată că este de atât de mult timp privată de un atare aport semnificativ parvenind lumii sub forma unui damf încărcat de pietrele de moară ale filosofării pe care o sugerează alcoolul oricărui ratat. Aceşti indivizi sunt, cu mare probabilitate în ce priveşte consideraţia cantitativă, cu toţii nişte imbecili patenţi care se remarcă prin agresivitatea prostiei lor excentrice. Aceste gunoaie trăitoare prin straturile de fund ale lumii vii sunt, pe lângă nefolositoare întru totul, acelea care constituie boema modernă a urbei noastre, trăind cu nesaţ de beţiv un model inofensiv şi poetic născut dintr-o trăire cu totul aparte, aparţinând altor vremuri, poate mai bune. Printre aceştia m-am aflat odată în sânul duhnind de nostalgie văratică al unei seri nefericite de toamnă, alături de doi prieteni, refuzând împreună cu aceştia doi însuşirea momentană a dicţionarului de 33 de grade, cel care ne-ar fi permis accesul la valorile palpabile ale culturii universale aflate în acel timp şi în acel loc în posesia exclusivă a acelor tâmpiţi afumaţi. Un profesor, apropiindu-se de noi cu ceva mai puţin decât de vârsta a treia ne-a declamat, aparent din senin pentru nişte proşti neiniţiaţi ca noi, unduindu-şi trupul slab în bătaia curenţilor fumului de ţigară: “I’ve got two beautiful daughters, care-l ia pe tată-so cu taxi când pleacă de-aci. You can’t fuck my daughters… (eructaţie de efect)… because you n-aveţi bani, băăă! Uñe meri, mă ficior? N-aveţ' o ţâgare?”. L-am apreciat din priviri şi am dat profesorului o ţigară, pentru erudiţie, după care personajul s-a retras pentru a-şi mânca bătaia vesperală, încărcată de sevele cunoaşterii, ceva mai încolo. Un alt dobitoc, văzându-ne râzând degajaţi de propriile noastre prostii închegate în conversaţia particulară de la masa noastră, s-a simţit obligat să mă atenţioneze că râd ca o fiară incultă în timp ce beneficiez cu nesimţire de situarea mea fericită în acel locaş al Valorii. În acelaşi spirit, m-a luat de mână în scopul de a-mi face turul pereţilor cu desene, după ce am admis că recunosc printre ele doar moaca unui reporter de la un post local de televiziune şi după ce mi s-a adresat oripilat “la asta se rezumă cultura ta?! mai intră, măi băiete, într-o bibliotecă”. În faţa unui alt portret mural care nu-mi spunea absolut nimic: ”Îl recunoşti? Nu?!? Este ilustrul istoric Anonim Simplescu, autor a peste zece pagini de text fără figuri şi tabele, portret de Nec Unoscut Inoportuneanu… intră, băăă, într-o bibliotecă şi citeşte despre oamenii ăştia, că nu stai bine cu cultura, dacă nici despre personalităţile din oraş nu ştii! Aicea e criticul literar Obscur Ignoroiu… Iar aici!! Uite, uită-te domnule!!! e domnul de la masa de alături, poetul”, şi-mi indică un agricultor comun caracterizat prin sticla lipsită de vodcă pe care o avea în faţă, cu un facies rubiniu şi ezitant, înjurându-ne printre dinţi, poet care dac-ar fi fost mai puţin beat m-ar fi uns pe suflet cu un pumn în gură, numai că în ipostaza treziei nu l-ar fi ţinut curajul, spre care profesorul răcnea pradă unei cel puţin ciudate isterii “cine-i aicea pă părete? Tu eşti, ţâgañe? Ţ-ai pus poza pă părete, ţâgañe?”. Am mulţumit dobitocului pentru turul mai lung şi mai obositor decât l-am descris şi mi-am reluat locul, cu umilinţa necunoscătorului. Nici n-am luat trei guri din ceea ce aveam în faţă, când am avut prilejul de-a constata cu maximă scârbă reapariţia în imediata mea proximitate a mentorului de ocazie, cel care ţinea morţiş să mă cultive, dobitocul bărbos de adineaori. Că de ce râd iară, n-am învăţat nimic din turul personalităţilor? “Domnule”, i-am zis, “mai lasă-ne şi în pace, nu vezi că le-avem pe-ale noastre”, iar el a dat să-şi reverse în continuare oprobriul, până ce mi-a citit în privire un dos hotărât de labă, moment în care s-a retras grăbit - “eşti prea agresiv tinere, prea agresiv, aşa tânăr şi aşa agresiv”. Am terminat ce-aveam de terminat şi-am plecat în uralele vesele ale profesorului, “mai poftiţi”.

Asta e boema care ne-a rămas şi pe care o bănuiesc drept singura boemă rămasă prin toate oraşele noastre, o adunătură de lepădături ameţite trăind între bârlog şi birtul în care se îmbată pe bani puţini, spaţii neverosimile în care pictează, scriu (inclusiv şi mai ales haiku), se îmbracă după cum era exotic în America indiană a anilor şaizeci şi în stânele autohtone de când e lumea, critică şi se supără pe lumea lipsită de cultură, că de-aia ţara asta nu se ridică dom’le (eructaţie de efect), comuniştii ăştia s-au învăţat numai cu munca şi cu banul (o concepţie firesc greşită desprinsă din ruperea acestor "boemi" de realitate în general) şi nu citesc nimic.

În schimb, la televizor, un actor de mâna a treia C spre a patra A, invitat la vorbe goale, are şi a citit nu mai puţin de şase mii de cărţi. Când zice că le-a citit, îşi extinde indexul mâinii dominante spre public şi zice “nu numai că le am, dar… (eructaţie imaginară, însă de efect) le-am şi citit” (nota bene). Rumoare şi aplauze, moderator căzut pe parchetul din jur, amintindu-şi umil de lecturile lui din fraţii Grimm. Ce să mai zici, ce să-i mai zbieri în faţă unei asemenea situaţii de un penibil pe care-l mai poate compensa doar comicul care, de altfel, n-are loc în emisiune. Eu nu cred c-am citit nici şase sute de cărţi în scurta mea existenţă, însă ceea ce-a rămas în mine din ele îmi arată dincolo de orice posibilitate de a mă înşela că un om care ar fi citit şase mii de cărţi n-ar fi apărut la televizor sub nici o formă, nu ne-ar fi spus despre lecturile lui exhaustive, n-ar fi executat figura de efect cu indexul în extensie şi, mai cu seamă, n-ar fi tentat arborarea drapelului inteligenţei pe o faţă de prostovan pentru că ar fi ştiut din paginile parcurse că acesta se mulează foarte inestetic pe un astfel de suport. Prin urmare, domnule actor în cauză, te mărgineşti la a fi un bou fericit integrat într-o turmă pe măsură, căruia numai proverbiala aroganţă violentă a speciei din care ai fi făcut parte ca taur îi permite să ne ia pe toţi drept proşti.