“Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic”, revelaţie care îmi ia tot, lăsându-mi ca unic companion doar exclamaţia, de repetat până la sfârşitul lumilor: sunt nimic!

+++

“Măreţia, ştiinţa, faima,
Prietenia, plăcerea, binele,
Totul nu e decât vânt şi fum.
Într-un cuvânt, totul e nimic.”

Iată o mantra occidentală. Libertatea se ascunde în putinţa de a o avea permanent drept punte între sine şi realitate, repetând-o mereu cu un surâs sincer şi fără insinuarea vreunei tragedii.

+++

O analiză lucidă dezvăluie ceea ce sunt: un muritor împuţit care se visează zeu.

+++

Inutilitatea a ceea ce aş putea să fac îmi descurajează arareori şi prea puţin munca. În schimb, imensitatea a ceea ce mă conţine fizic, la modul cel mai trivial, îmi provoacă o incredibilă senzaţie de durere. Cum se poate să fiu atât de mic, de lipsit de semnificaţie? Universul fizic mă copleşeşte întru totul: munţi pe care n-o să urc niciodată, păduri prin care n-o să am ocazia să mă rătăcesc, mări în care n-o să mă scald, deşerturi în care soarele n-o să mă vadă, pustiuri al căror frig n-am să-l îndur, timpuri pe care n-o să le trăiesc. Ca să nu mai adaug felurile de mâncare pe care n-o să le gust, vinurile pe care n-o să le beau, femeile pe care n-o să le am, cu toată averea şi sănătatea de care aş dispune. Sunt invalidat de impotenţa cuprinderii mele în faţa necuprinsului lumii fizice, repet; un efect dureros, un delir micromanic la un individ care vrea din răsputeri. Practic, dispunând de orice mijloc omenesc sunt incapabil de a profita de toate câte sunt. Sunt la fel de sărac ca şi când aş trăi într-o singură celulă de timp şi spaţiu împreună cu o grămadă de reviste şi prospecte ale variilor agenţii turistice. Nu trebuie să merg mai departe de atât pentru a trăi plenar angoasa existenţialistă, nu mai am nevoie de nimic în plus. Spirit, morală, frumuseţe, tragedie, geniu, muzică, divin - extrapolări teoretice care prelungesc agonia nimicului care sunt, folosindu-se de mecanismele speranţei mele fără obiect. Aş minţi dacă aş omite ciudata pace care decurge din cunoaşterea acestor lucruri, din a cărei cauză sunt mereu mişcat de orice întreprindere răsunătoare semnată cu un singur nume, pentru că din aşa ceva răzbate, pe lângă inefabila tristeţe a insuficienţei noastre, semnul singurului lucru repurtat vreodată de către om: arta desăvârşită a minţirii de sine cu singura sa capodoperă - iluzia însemnătăţii ca individ şi ca specie. Fundamentele sunt acestea. Singura întrebare pe care avem nevoie să ne-o adresăm se referă la foloasele imediate pe care le poate trage individul de pe urma lumii care-l înconjoară, întrebare care poate fi gratificată cu un răspuns cinstit numai într-un mediu pur, fără scrupule şi oprelişti de natură etică, sprijinit doar pe inocenţa blândă şi servilă a insignifiantului fiinţării. Din păcate un asemenea mediu nu poate exista în prezenţa omului.