Altă dată, mi-a fost dat să vizionez bucăţi dintr-o piesă de teatru despre care am aflat, din comentariu (şi altfel nu mi-ar fi mi-ar fi trecut în veci prin cap), cum că ar fi inspirată din florilegiul senzual mai mult decât moralizator al celor “1001 de nopţi”. Pe scenă făcea paradă sumedenie de făpturi care mai de care mai departe de orice formă de senzualitate, oricât ar fi putut fi ea de perversă, fete în taioare de stofă, eunuci vopsiţi în cap şi echipaţi în sacouri provenite din dezasamblarea unor costume bărbăteşti moderne acoperindu-le torsul emasculat. Restul recuzitei ţinea de acelaşi prost gust uluitor, de excepţie, imens, extraordinar, exorbitant (nu mai găsesc cuvinte pentru a-l descrie fără să mă fac de râs), iar în ce mă priveşte puţine chestiuni se înscriu în această categorie - puţine lucruri ori alăturări de lucruri pot pretinde în faţa mea că aparţin prostului gust: erau acolo tigăi multe şi peşti congelaţi şi linguri de lemn care-mi părură de-o seamă cu actorii principali (o fi fost de vină incompetenţa operatorului camerei TV). Acestea erau perechi: o tigaie - un peşte, o tigaie - o lingură. Un cârd de tinere actriţe plesneau tigăile cu peştii, iar altele plimbau lingurile pe deasupra tigăilor corespunzătoare - sau viceversa. Tinerele acele erau echipate ca nişte manageri cu salariu de femeie de serviciu, în taioare de stofă, după cum am precizat. Mai erau şi mese cu borcane cu lichid galben, cu bulbuci. Fondul butaforiei se voia fantastic - mie-mi sugera o folie de staniol cu frânturi de mâncare pe dânsa. O femeie cu faţa vopsită în alb se isteriza de-a lungul şi de-a latul scenei, cu părul vâlvoi, părând că ştie ce face, că este un personaj principal şi că este rea. Boscorodea tot felul de tâmpenii, pe care eu (alt tâmpit) mă străduiam să le aflu în “1001 de nopţi”. Un tânăr pe jumătate despuiat făcea pe mortul într-un colţ de decor. Cică era un prinţ vrăjit şi transformat în jumătatea inferioară în statuie de piatră. În rest urlete, zgomote inclasificabile, fluierături, zumzete, urlete, dialoguri abstracte, zbierete, urlete… numai porcării, în tot acel spectacol. Nu l-am văzut tot. Sunt convins că dacă l-aş vedea întreg mi-aş schimba radical părerea. Unul dintre eunuci, cu pieptul gol, păros, cu ce mai avea din părul capilar vopsit într-o artistic ternă nuanţă de portocaliu, se transforma din când în când în actorul cult şi serios care era de fapt şi, plimbându-se prin culise, în vria unei camere TV, îmi spunea cu umoare şi utilizând un vocabular ales, despre geniul regizorului şi adâncimea creaţiei sale, despre dificultatea unei asemenea interpretări. Apoi l-am văzut pe regizor: intervievat, gras, plictisit, genial. A pronunţat şi el, cu suficienţă, câteva nenorociri. În acel moment, redactorul şi (cred) prezentatorul emisiunii căzuse într-un extaz greu explicabil. “Needless to say” (sunt anglofag), m-a cuprins (şi surprins) o nemăsurată scârbă.

Vreau să sorb viaţă, să mă îmbăiez în artă, să fiu civilizat (am aflat cu certitudine că trebuie să nutreşti aşa ceva). Ei bine, orice idiot se poate proclama azi artist. O întreagă armată de alţi idioţi abia aşteaptă să-i dea recunoaştere. De ce trebuie acum să punem orice absurditate, orice porcărie, orice deviaţie sau orice perversitate în cârca geniului sau nebuniei creatoare de tristă factură romantică? De ce nu putem să ne spunem că o maimuţăreală oarecare nu este nimic mai mult decât atât sau că o privire de nebun nu e decât o privire de nebun? Sau că a întoarce lucrurile cu susul în jos înseamnă, în majoritatea copleşitoare a cazurilor, că eşti prost şi/sau nesimţit, nicidecum genial? Suntem mesmerizaţi de scânteile nebuniei, îi aşteptăm înfriguraţi producţiile - nebunia izvorâtoare de artă, ea însăşi estetică. Asta e una, o minte nebună, exaltată, chinuită, lucidă de durere - e una; un creier comun, pur şi simplu defect, e numai un creier defect, nu mai frumos ca o yală stricată, nici mai fertil decât o minte de contabil. De ce nu ne putem împăca cu asta şi ţinem morţiş să scormonim în fiecare generaţie, încurajând câte un nerod să reaprindă şi să întreţină “flacăra” culturii noastre fine de intelectuali mimetici şi snobi? În loc să ne vedem de treaba noastră până la naşterea unui artist autentic, a cărui artă să ne chinuie mai mult sufletul şi mai puţin minţile, vlăguite de efortul de a "înţelege" că suma lui unu şi cu unu este un trei urât, pentru că aşa vrea acest debil mintal şi sufletesc - “artistul” meşteşugar şi cu orice preţ transcendental.