Am fost la filarmonică, la un concert de muzică nouă. Nu-mi amintesc cum de m-am lăsat dus… aveam invitaţii… era gratis… nu mai ştiu. În sala în mare măsură plină m-am simţit binişor, ca de obicei, până la primele acorduri, dacă le pot spune aşa, căci asocierile acelea sonore n-aveau nimic a face cu regulile - dulcile reguli clasice. Am aşteptat îndelung, într-o miraculoasă stare de stupefacţie, o bucată contrastantă, melodioasă, pentru care un sfert de oră cacofonic să fi fost un pretext sau o introducere umilă. Nici vorbă. Pianul, harfa şi câteva coarde, alături de un timpan despre care cred şi acum că suferise vreo formă de fractură, continuau să se supere pe muzică şi matematică. ”Ce mama dracului”, mi-am zis, deoarece prima cugetare care-mi podidi mintea fu una negativă: “nu înţeleg”. Pe loc, în acea gălăgie greţoasă, m-am pogorât asupra a ceea ce înseamnă “a înţelege”.

Trecând peste aroganţa unei atare pretenţii, care vrea să ne facă să credem că ceea ce nu place şi-ar găsi o scuză în aceea că în urma vreunui efort doct şi exersat poate fi înţeles, m-am împăcat cu gândul că cele auzite nu-mi plac defel. De vreme ce aveam destulă vreme la dispoziţie, m-am hotărât să încerc să înţeleg, şi-am purces la ceea ce-mi repugnă îndeobşte pentru că distruge esenţa estetică a oricărui fapt (şi nu neapărat act) artistic (nu că judecata raţiunii nu poate să rafineze arta în sublim, însă asta ţine fără echivoc de ceea ce era artă înainte ca mintea să-şi pornească lucrarea) - am prins a judeca la un rece permis de lipsa sa de pasiune acea agresiune sonoră care se revendica, nu fără o mare nesimţire, de la muzică. Am găsit în ea toate intervalele disonante posibile, în cele mai urâte combinaţii (am identificat chiar şi sexta diavolului), azvârlite în atmosferă într-un tempo mai nehotărât ca electroencefalograma unui epileptic. Arareori, câte un trison armonios se încumeta să trăiască câte o secundă, după care murea speriat de trilurile absurde ale viorilor. Dialogul instrumentelor era mai mult un dialog al interpreţilor, parcă fiecare dintre aceştia îşi acţiona instrumentul cam când i se părea lui de cuviinţă. Puţina mea pricepere nu-mi permitea să disting pasajele scrise de cele de improvizaţie liberă, totuşi muzicienii nu-şi ridicau ochii din partitură: aşadar cineva se obosise să scrie toată acea mizerie, iar alţii se trudeau (ştiinţific, nota bene) s-o reproducă cu maximă acurateţe. Cu puţin înainte de a abandona orice voinţă şi încercare de a înţelege acea manifestare a artei, pianista se sculă cu totul brusc de pe scăunelul ei special şi aruncă câteva bile de tenis de masă în instrumentul ei cu coadă. Sferele acelea, pleznindu-se de corzile oricum dezacordate, făcură un zgomot surprinzător, adică de mare intensitate volumetrică şi chiar plăcut, pentru că semăna cu ceva spărgându-se prin ogradă, foarte familiar şi grosolan, raportat la monstruozitatea pretenţioasă a restului lucrării, care se rezuma constant la grosolănie (fac aici o ininteligibilă şi fără legătură paranteză întru a sublinia frumuseţea abordării lumii care rezidă în lucrarea intitulată "Jesus cries", aparţinând neştiutei şi agresivei trupe Edge of Sanity, care conţine aste versuri desprinse din Biblie: “My God, my God, why have Thou forsaken me?”). Înţelegând, m-am dedat râsului: “muzica sferelor, ha, ha, ce porcărie, de plastic”. Unul din grupul nostru îmi atrase atenţia: îi jigneam pe muzicieni. De parcă nu şi-ar fi bătut joc singuri de ei înşişi în cel mai oribil fel. Pentru că nu mă puteam opri din râs, am ieşit afară, sub privirile dezaprobatoare ale audienţei, din sânul căreia se iţeau nenumărate feţe care înţelegeau gălăgia respectivă. Afară am râs bine de tot.

Pe drumul spre casă m-am întrebat la ce bun. Vrei să sugerezi absurdul artei? Sparge pianul fără nici un motiv, după care putem pleca cu toţii liniştiţi acasă. Vrei să faci din artă un vehicul al noului, cu orice preţ? Iese publicitate (mică). Vrei să fii mai mare decât Bach şi mai deştept decât Pitagora? Se prea poate, însă sigur nu aşa (facil). De fapt ce vrei tu, necunoscutule care ai scris acest gunoi? Recunoaştere, faimă, un diagnostic psihiatric pe care să-l porţi ca pe o medalie, pentru că ai auzit că orice geniu e nebun? În fine treaba ta, mare parte din toate acestea îţi vor parveni, însă nu miza din partea mea pe concentrare şi efort întru înţelegerea piesei tale, pentru că ascultând (cu totul şi cu totul de nevoie) aşa ceva am să râd ca un dement, oriunde m-aş afla.