Aşa stă treaba cu arta, pornind de la dispute în contextul cărora nu contează decât cât de mult poţi să te apleci: de ce-mi place mie una şi ţie alta - asta nu intră în discuţie, în discuţie intră “de ce e bun ăla şi celălalt e mai puţin bun din punctul meu avizat de vedere” - pentru că aşa vrea omul care începe cu C (de la Critic) şi a scris “Istoria unei literaturi oarecare care nu e justificată în nici o enciclopedie de anvergură mondială din cauza unei diaspore compuse din lepădături de la origini şi…“ şi pentru că aşa voiesc o sumedenie de alţi nepricopsiţi, care, asemeni lui C, au scris de capul lor ceea ce le-a dictat ratarea în care, mai devreme sau mai târziu, istoria îi va transforma. A nu se scăpa din vedere faptul enunţat pe undeva, anterior: sunteţi cu toţii nişte viermi, aşa că nu este cazul să vă enervaţi de moarte pe acest paragraf. Decât dacă, vorba aceea, n-aveţi nimic mai bun de făcut (ceea ce ar fi absolut plauzibil).

+++

Sunt întrebat: ai citit cutare carte de cutare autoare autohtonă, pentru că trebuie că ai citit-o de vreme ce-ţi dai cu părerea. Nu. Nu şi nu. Şi n-o să sacrific niciodată cele trei ore necesare parcurgerii unui gunoi diluat în două sute de pagini, pentru că m-au lămurit două paragrafe, iar dacă insist se supără morţii mei mentori. Un (sau o) disperat(ă) scrie nu două sute, ci două mii de pagini pentru a le prinde în ceea ce se va numi opera sa capitală. O fi capitală pentru cunoscătorii care-au săvârşit la un leu duzina studiile de profil. Pentru mine, care am pretenţia ca sângele să fie prezent în litere şi cartea să-mi ardă mâinile în timp ce lacrimile-mi se revarsă dincolo de puterea stăpânirii mele asupra propriilor mei ochi, lucrarea aceea se prezintă cel mult sub forma unei obligaţii pe care pârâtul acela o avea faţă de gradul său universitar. Lucrare care astfel nu-şi ridică tentaţia mai sus de interesul cultural pe care ar trebui să-l am faţă de titlul politehnic “Rolul bielei în asociere cu manivela şi rolul acestei împreunării în sinteza care este arborele cotit, deşi lucrurile nu par a sta aşa”, astfel că e bine să ne oprim aici. Ba mai bine nu, căci citii în prefaţa unei poezii în proză a unui poet rus despre cum slova sa se transformă la un moment dat în ceea ce stilul numeşte elipsă, pentru că orice ştiinţă, de la Kant încoace, inclusiv cea a gramaticii sau cea a perfidei critici literare, se vrea copil al matematicii. Anume, era vorba de Doctor Jivago. Permiteţi-mi aşadar să-mi fortific injustele veleităţi critice emiţând un comentariu la adresa acestei lucrări impresionante. Iată ce zic eu, în nu mai mult de câteva rânduri şi fără a mă crampona ca o lipitoare profesionistă în stil: dintru început, autorul uită că s-a născut cu harul poeziei şi ne omoară cu ceea ce, în acele vremuri, ar fi constituit embriologia vulgarei ştiinţe care este politologia, concomitent cu etalarea unei aproape infantile aplecări spre un epic inaccesibil formaţiei sale. Ulterior, naraţiunea se dizolvă într-o poezie studiată şi oarecum stânjenitoare. Tardiv, aceasta devine Poezie. Lacrimile încep să urmeze scurgerea anilor trimişi cu generozitate spre infinit de către autorul renăscut, redevenit Poet, plictisit de a fi ceea ce nu este. Apar cu adevărat şi în prim plan Femeia, Dragostea şi Moartea, Lupta. Toate sunt uitate în acest ultim şi nespus de trist sfert de carte şi toate sunt iertate Poetului. Criticul, cu elipsa lui cu tot, îşi vădeşte în acest punct inoportunitatea şi natura de parazit: dacă până în acest punct fatal Pasternak ar fi avut nevoie de vreo justificare filologică, de aici încolo trebuie să fii nesimţit pentru a nu fi ucis de tragedia blândă a omului Jivago pe care Poetul o scoate, cu mâinile pline de sângele care se va regăsi în litere, din pântecul umplut cu lacrimile reale ale ficţiunii. Pe scurt, citeşte-o aruncând prefaţa, extirpând parazitul care nu s-a putut mulţumi cu gloria de-a fi tradus-o şi s-a crezut poet vorbind despre elipsă.

+++

Îmi dau seama că vorbind despre artă n-o pot face decât cu rea-voinţă şi numai despre ceea ce detest din toate câte se revendică de la ea, îmi dau seama că n-am de fapt nimic de zis nici despre artă, ca despre atâtea alte lucruri despre care vorbesc întotdeauna când vreau să mă leg cumva de viaţă, chiar într-un mod constructiv, şi întotdeauna ideile mi se termină toate în singura care rămâne pentru a-mi inspira o oarecare valoare, ideea atât de veche deja a absurdului ridicol a oricărei teme pe care se întâmplă s-o prelucrez. Rămânând la artă, s-ar cuveni să admit că tac mâlc în faţa celor ce îmi leagănă sau lovesc sufletul şi nu pot vorbi despre ele pentru că le-aş omorî. Poate de aceea mi-e ciudă pe cei care o fac, pentru că asociază lamele de pumnal rupte sub pielea sufletului cu datoria lor de a-şi face meseria, pe care astfel o găsesc printre cele mai infame. Cât despre mizeriile care se nasc mereu în lume şi se numesc valori ale artei, orice rostire ar trebui să fie de prisos, însă m-am găsit eu să pierd vremea scormonind prin ele. Pe scurt şi în general, ca multe alte capitole din ontologia omului, arta nu are nici cea mai mică şansă de a fi ea însăşi (şi devine meserie, meşteşug sau orice altă formă de a face nimic) în afara intimităţii dureroase pe care poate eventual s-o instaureze între sine şi fericitul nenorocit care are parte de abuzurile ei.