Agonie Universitară

A mai trecut o vară, iar toamna e pe terminate. Dacă n-aş fi fost prins în prostraţia care urmează despărţirii de orice femeie, probabil că aş fi uitat cu totul de mai vechile mele planuri culturale, printre care şi cel mai absurd, cel cu cartea. Îmi recitesc producţia şi râd. În starea în care sunt stupizenia ei, mult incrementată de participarea prietenului meu, nu mi se pare deloc deplasată. Îmi place ce citesc şi mă gândesc încă odată la aportul major pe care-l are starea de spirit a cititorului la catalogarea lucrării citite printre preferinţele proprii - poate citind ceva altcândva decât cândva ar fi o pierdere totală. Râd din nou gândindu-mă la instabilitatea situării geniului, datorată burţii goale sau prea pline a celui ce-i judecă creaţia, raportată la fericirea simplă şi naivă de care poate avea parte o gorilă scriitoare într-o menajerie plină cu maimuţe. Râd aplecându-mă îngreţoşat în faţa Momentului. Asta mă uşurează, o să declar şi eu că asta este o carte pentru toţi şi pentru nimeni. Dezamăgirile acestui an sunt multe, parcă mai multe ca în ceilalţi ani, poate pentru că ne-am apropiat de sfârşit cu încă un pas. Nu e bine spus dezamăgiri, mai degrabă descoperiri neplăcute, lucruri urâte dezbrăcate pentru prima oară de hainele festive în care le ascunsese entuziasmul meu prostesc. Universitatea… “Profitaţi, vă aflaţi într-un oraş universitar. Teatru, operă, filarmonica, cinematografe, stadion, parcuri… Noi, la vremea noastră….”. Ce ipocrizie de prost gust. Voi, la vremea voastră… ce? Sau aţi uitat tot? A fi intelectual înseamnă acum a fi criptic şi snob. Catedrele tună de la înălţimi inaccesibile, încăperile Universităţii găzduiesc discoteci, oraşul e plin de toţi neaveniţii. Nouăzeci la sută dintre conversaţiile elitei se dezvoltă în jurul unor tâmpenii. În fapt, nimeni nu comunică cu nimeni, fiecare face ce-i trece prin cap, nu există o schemă, o matriţă, orice altă sugestie de organizare. În această magmă, în care se amestecă social, politic, prostie, ştiinţă, inconştienţă, incultură, obtuzitate, nu se poate descrie nimic din ceea ce nostalgicii numesc “mediu universitar”.

Mă duc să susţin un examen la altă facultate, în toamnă. Două, de fapt, pentru anul doi de studiu. Materii legate de programarea calculatoarelor. Doi inşi, pe cale să rămână a doua oară repetenţi, îmi oferă aproape o jumătate de milion ca să susţin examenele scrise în locul lor. Îmi dau şi cursurile, fotocopii, ca să aduc la zi ceea ce este pentru mine o mică obsesie colaterală - arta programării. Nimic nou în ele, materie de liceu. Stau şi judec: doi nerozi, deja respinşi de către “mediul universitar”, repetenţi adică, îmi oferă mie o sumă importantă de bani ca să promovez în locul lor nişte examene care n-au nici o legătură cu specializarea mea, pentru care nici nu trebuie să învăţ nimic nou, cu singurul scop de a le mai negocia cel puţin un an de petrecut pe băncile Universităţii, unde, evident, n-au ce căuta fiind tâmpiţi. Mă interesez de situaţia lor în general. Sunt din oraş, aşadar nu cheltuiesc cu căminul, vor să meargă la mare în vacanţă, mai lucrează prin câte o cafenea cu profil “jocuri şi Internet”, n-au trecut pe la cursuri de vreo jumătate de an. Am o dilemă morală, pe care o scald într-o bere, ceea ce mă face să realizez că banii puşi la mijloc au şansa să ajungă la altul, pentru că de învăţat nici nu poate fi vorba. Iau banii şi trăiesc din ei o vreme destul de lungă, cu preţul rămânerii celor doi idioţi printre cei din elita socio-culturală (?!) sau nu iau banii, îi las pe mâna altuia, care va asigura el persistenţa celor doi idioţi în sânul acestei remarcabile comunităţi? Înainte cu cinci minute de începerea probei scrise, primesc ultimele instrucţiuni: “Nu scrie de zece, că se prinde ăsta, da’ să-l iei neapărat, că e ultima şansă”. Sala e populată de o mulţime dezgustătoare de animale, presărată cu vreo doi-trei inşi îmbrăcaţi sărăcăcios (ca în romanele despre succesul celui sărac, dar deştept) a căror privire exprimă frânturi de cunoaştere. Urlete, opise, fiţuici, “servite”, “maşini Thompson” etc. O adunătură de imbecili.

Profesorul îşi face intrarea, prestanţa lui strabică e nulă, expune subiectele. Rumoare: “să se scrie un program care calculează cel mai mare divizor comun a două numere naturale, folosind un algoritm recursiv”, cu completarea “în ce limbaj ştiţi voi sau în pseudo-cod”. Nu-mi vine să cred disperarea din ochii repetenţilor în faţa acestei banalităţi, având în vedere că sunt la Universitate. Asta este meseria pe care o învăţaţi, idioţilor, şi pe care ar trebui să urmeze s-o practicaţi. Ce dracu' căutaţi aici? Mai sosesc două subiecte, uşoare ca de ultima şansă. Disperarea mută se accentuează. Termin în zece minute şi mai stau zece degeaba, mai bine zis divulg soluţiile unui ins de lângă mine care mă priveşte suspicios, de frică să nu mă denunţe. Am scris de opt. La următorul, de şase, tot ferindu-mă de prea bine. Cei doi au promovat în anul următor. Banii i-am terminat mai repede decât mă aşteptam, aşa că m-am încălzit cu gândul că am făcut un bine bieţilor părinţi care se mândresc că au copii studenţi. Ce prost sunt. Când, la unul dintre examenele mele, tot scris, un coleg (coleg în ce fel? în spirit, în simţiri, în cunoaştere, în lupta pentru dragoste între oameni?) m-a implorat cu un accent moldovenesc să-l ajut, şi când am văzut că are cartea larg deschisă pe genunchi, sub bancă, dar că nu e în stare să găsească în ea nici un răspuns, da, cred că atunci am avut parte pentru prima oară de scârba aceea profundă de care încerc să scap acum, dar mă îndoiesc c-o să reuşesc. Admit că dacă nu eşti dispus să alergi şi să cazi şi să alergi iară, cu capul drept în zid, până treci prin el, atunci e nevoie să te târăşti cumva. Dacă eşti mai puţin dăruit cu cap şi suflet - te vei transforma într-o reproducere ieftină, iar apoi vei trăi ca un sclav. Însă cât de tâmpit trebuie să fii, şi cât de întoarsă pe dos trebuie să fie lumea, încât să ajungi, imbecil fiind, pe treptele pe care ar trebui să stea doar cei hărăziţi cunoaşterii, care se pregătesc o viaţă pentru învăluirea ei, în Universitate! I-am arătat colegului lucrarea mea, apoi i-am indicat pasajele din tratat, însă el nu înţelegea scrisul! Nenorocitul era semianalfabet, de limbă română cel puţin, venise printre noi pe baza unui program de schimb (valutar) de studenţi… A trebuit să-i dictez un minimum, cât să promoveze, şi nimeni n-a avut nimic împotrivă. Ce prost sunt. În acelaşi timp, voci tutelare de orăşeni la a doua generaţie de ţărani se înşeală cum că ar aparţine unor niscaiva boieri, şi au impresia că trebuie să trebuie să dea strigare despre cum şcoala nu mai trebuie să fie gratis, ca în vremurile rele în care aceste voci erau foarte, foarte mici şi tăcute. Da, Universitatea… Ce-a fost, nu ştiu. Ce este… nu mai ştiu. Iar oraşul îmi apare acum, cu toată frumuseţea lui teoretică, o mare şi dureroasă trădare. Am găsit ceva în acest spirit. E mai jos.